Multă lume e organic deranjată de mantia pusă de emirul Qatarului pe umerii căpitanului proaspetei campioane mondiale
După o asemenea finală, cu dramatismul care ne-a rărit răsuflarea vreme de un ceas și ceva (aveam însă destule resurse de oxigen, respiraserăm în voie până în minutul 80, unii poate chiar începuseră să picotească) e bine să nu scăpăm totuși din vedere detaliile. Iar detaliul care străbate Universul de duminică seara încoace e pelerina cu care emirul l-a îmbrăcat pe Leo Messi.
Fiind atât de prezentă în polemici, chestiunea încetează să mai fie doar un detaliu, ci devine un subiect esențial, poate mai important decât finala însăși. Cât de ușor suntem de încăierat unii împotriva altora!
Orientalisme
Așadar, halatul, pelerina, mantia sau ce-o fi se numește bisht și e o tradiție arabă de a-i încununa astfel pe cei victorioși în luptă. În fine, arăbisme, orientalisme, dulcegării de Orient Apropiat, acel Middle East cu care Planeta a avut mereu pobleme.
De aici încep contestările. Că Maradona n-ar fi acceptat niciodată așa ceva (a acceptat în schimb altele), că nu s-au mai văzut cum trebuia cele trei dungulițe paralele ale firmei de echipament Adidas. Uităm că Johan Cruyff, care avea contract personal cu concurența, Puma, evolua la naționala Olandei cu un tricou special, care avea doar două dungulițe?
Dincolo de cazarmament
Contestatarii s-ar putea să aibă ceva temei dacă lucrurile s-ar fi petrecut în condiții bazale, liniștite, lipsite de emoție.
Dar când totul s-a întâmplat după un meci cu o asemenea tensiune, când în minutul 120+3 se putea pierde totul (acea imensă ratare a lui Kolo Muani, șutul extraordinar apărat de Martinez), atunci s-ar putea ca sufletul, fie și al lui Messi, să se mai înmoaie și să crească puțin și permisivitatea față de alte veșminte decât cele strict prevăzute în foaia de cazarmament a sponsorului tehnic.
Prohabul și prohodul
În virtutea aceleiași stări sufletești deosebite, duse la cote paroxistice, ar trebui să intre în aria concesiei, sau măcar a clemenței, și măgăriile mult mai evidente comise de Dibu Martinez.
Care și-a așezat trofeul de cel mai bun portar al Cupei Mondiale în zona prohabului (cică la adresa francezilor, care l-ar fi înjurat), iar apoi, la vestiare, a cuvântat despre veșnica pomenire a lui Mbappe, răposat deja în propria sa viziune. "Bine eşti cuvântat, Doamne, învață-ne pre noi îndreptările Tale", parcă așa sună slujba de prohod ortodox. Și învață-l și pe Dibu!
Pe Infantino nu-l vedem?
Ce ciudați suntem! Îi trecem prin ciurul esteticii și al probității noastre pe unii care tocmai au devenit campioni mondiali! Suntem perfecții aceia care nu tolerăm nimic, ni se pare alăturea cu drumul o pelerină pusă pe umerii celui mai bun fotbalist din lume, ajuns în clipa sa de mare triumf, la capătul unei seri care provoacă tahicardie în orice condiții competiționale, nu doar dacă deasupra scrie că suntem în finala Cupei Mondiale.
Îl certăm pe Messi, dar îl scăpăm din vedere pe Infantino. Nu pentru că avea adidași albi la costum negru. O fi o nouă tendință în modă, că așa s-a încălțat șeful FIFA pe tot parcursul competiției, sau poate doar îl strângeau pantofii "clasici".
Nu, pe maestrul Gianni trebuie să-l privim ca pe un tip care-și îmbogățește mereu colecția de fotografii personale în care apare alături de lideri măcar controversați. În 2018 Putin, acum emirul. Și noi, naivi, credem că fotbalul ne aparține în egală măsură tuturor…
{{text}}