Cum și-a pregătit Franța înfrângerea

Fosta campioană mondială a repetat greșeala dintotdeauna a marilor echipe de a confunda valoarea cu rezultatul muncii.

Puțină aritmetică nu face rău nimănui după atâtea efuziuni lirice. Echilibrul finalei mondiale poate fi interpretat și folosindu-ne de numere, nu doar de metafore deja tocite. Proza cifrelor poate fi nu o dată la fel de importantă ca poezia driblingurilor lui Messi și Mbappe. 

Chiar, o temă pe care nu am văzut-o până acum în dezbatere, ce vă place mai mult: driblingul lui Messi sau cel al lui Mbappe? Care este mai eficient, cel tumultuos-exploziv al francezului ori cel limpede cristal al argentinianului?

Simetrii

Să revenim totuși la sobrietatea numerelor. Franța și Argentina au aliniat două echipe cu practic aceeași medie de vârstă. 27,5 ani în contul primului „11” francez, 27,7 în al celui argentinian. Franța a avut pe teren doi fundași de 24 de ani (Jules Kounde și Dayot Upamecano), Argentina a răspuns simetric cu Molina și Cristian Romero. 

A avut Argentina doi mijlocași ofensivi tineri, Enzo Fernandez, 21 de ani, și Mac Allister, 23, Franța a replicat cu Aurelien Tchouameni, 22, și Dembele, 25. La sud-americani experiența la nivel de excelență a fost susținută de Messi, 35, și Di Maria, 34, în timp ce Griezmann, 31, și Giroud, 36, au menținut echilibrul vârstei pentru europeni.

Cluburi grele și cluburi mai micuțe

Vedeți ce sugestive pot fi cifrele și numerele? Dar și câte paradoxuri ascund? De ce a pierdut Franța titlul mondial în condițiile în care cota de piață a jucătorilor săi era net mai mare decât aceea a adversarilor argentinieni, iar supervedeta ei, Mbappe, a înscris 3 plus 1 goluri? 

De ce a pierdut din moment ce fotbaliștii aleși de Didier Deschamps sunt recrutați de la cluburi grele cât toate pietrele de moară ale fotbalului, Real, Barcelona, Bayern, Milan, Juventus, acolo unde cam toți sunt titulari, în vreme ce învingătorii lor ori sunt rezerve la marile nume (până acum cel puțin), cazul Julian Alvarez la City, ori evoluează la grupări mai modeste, vezi Mac Allister la Brighton sau Tagliafico la Lyon?

Înapoi în istorie!

A nu se înțelege greșit. Nu că argentinienii nu ar avea căutare, pe cărțile lor de vizită continuă să scrie Atletico, Benfica, Juventus, Aston Villa. Jucătorii francezi sunt însă mai la modă decât cei argentinieni. Sau erau până la ora finalei. Se va schimba asta după dramatica victorie de pe Usail? Nu neapărat, istoria contrazice teoria.

După titlul mondial din ‘78, de pe teren propriu, marea vedetă argentiniană Mario Kempes a rămas sub contract cu Valencia, iar coechiperul Osvaldo Ardiles s-a transferat la Tottenham. Care Tottenham nici pe atunci nu era vreun United, Liverpool sau Arsenal. Și cam astea au fost marile transferuri ale campionilor mondiali de acum 44 de ani. La fel la titlul din ‘86, când locotenenții lui Maradona (pe atunci legitimat la Napoli) erau Burruchaga, jucătorul lui Nantes, și Valdano, la Real. Totuși.

Infatuarea ca armă fatală

Fotbalul este un joc de echipă luminat de talente unice ca Messi și Mbappe, oameni care la un moment dat sintetizează efortul celorlalți. Ambiția, munca, seriozitatea, puterea de a te înhăma la munci anonime. Franța a pierdut fiindcă a fost exact opusul Argentinei. Sătulă, infatuată, suficientă, așteptând să-i pice ceva din pomul plin cu roade al talentelor ei. 

Ajutată și de faultul în careu al lui Otamendi, Franța s-a trezit din starea aceea de hipnoză pe care ți-o dă mulțumirea de sine. Cu încă puțin noroc sau cu un dram de luciditate din partea lui Kolo Muani, Franța era din nou campioană mondială, iar acum nu îl mai celebram pe zeul Leo, ci pe Matrix Kylian. Lăudam schimbările inspirate ale lui Deschamps, nu sobrietatea lui Scaloni.

Posibil să greșesc, rămân la părerea că marele vinovat rămâne maestrul Deschamps, chef cu 3 stele Michelin care s-a comportat ca un bucătar plictisit și ne-a oferit un sandvici cu salam. Când echipa este adormită, vinovatul nu este Moș Ene pe la gene.