Campionatul Mondial din Qatar s-a încheiat, lăsând în urmă o organizare perfectă și spectacol, dar rămân și poveștile lucrătorilor aduși din țările sărace și care încă așteaptă să fie plătiți.
Fața nevăzută a turneului final din Qatar a fost prea puțin reflectată în reportajele făcute la fața locului. Dincolo de relatările neoficiale, ce vorbesc despre 6.500 de morți pe șantierele stadioanelor și la infrastructura competiției, s-a vorbit mult despre încălcarea drepturilor omului în Doha și celelalte orașe ale gazdelor comeptiției.
Departe de artificiile și de fastul finalei sunt și poveștile triste și dramele lucrătorilor. The Guardian a discutat cu doi ghanezi, Isaac și Emmanuel, care ar fi vrut să vadă meciul, dar n-au putut pentru că trebuiau să muncească.
Migranții foarte săraci veniți în căutarea unei slujbe cu care să-și întrețină familiile lăsate în țară spun că au trăit în Qatar ca „într-o închisoare unde poți să și muncești”.
Drama migranților din Qatar: „O sclavie modernă”
„Ne-au spus că o să ne plătească luna asta, dar la fel am auzit și înainte, în lunile anterioare. N-am bani deloc, nu sunt fericit. Când ajungi aici, lumea îți spune că dacă muncești din greu o să ai și bani, poți avea absolut orice, dar realitatea e complet diferită. Nimeni nu s-ar afla aici dacă ar avea o altă situație materială. Și cei din Qatar știu bine acest lucru și ne exploatează. Este un fel de sclavie modernă”, le-au povestit cei doi reporterilor.
„Se odihnesc puțin și nici măcar finala nu au putut s-o vadă. Campusul unde locuiesc este ca o tabără de refugiați, cu condiții ceva mai bune. Au un teren de fotbal de ciment, fără porți, și au și posibilitateta să joace baschet. Sunt cazați în blocuri de trei etaje, ce ocupă un km pătrat și unde noaptea te descurci destul de anevoios”.
Moses, migrant ugandez în Qatar: „Nu mulți au rezistat”
Un ugandez, angajat pe post de bodyguard la un mall, are și el povestea unui prieten care nu a suportat chinul: „Era bine când a ajuns aici, dar Qatarul l-a schimbat. Nu a făcut față condițiilor de lucru și s-a dus la șef ca să-i facă rost de un bilet de avion spre casă. Era traumatizat și aceasta părea să fie singura lui opțiune de a scăpa. Nu mulți rezistă”, spune „căpitanul”.
Pe duratat turneului am muncit doar opt ore, vom vedea cum se modifică regimul după, dar desigur că nu va fi într-o direcție mai bună. O perioadă de 29 de zile nu poate schimba ceea ce s-a întâmplat în ultimii cinci sau zece ani.
- Moses, migrant ugandez în Qatar
Un nepalez îl completează: „Muncești 12 sau chiar 14 ore pe zi fără bonusuri. Cine se plânge de condiții are contractul reziliat. Nu ai cum să te împotrivești șefilor, nu ai decât varianta să muncești zi după zi ca să aduni niște amărâți de bani”.
Nu mă deranjează cu nimic Qatar ca țară, dar o mulțime de companii fac lucruri urâte și guvernul nu știe. Nu ne plătesc sau ne tratează prost. Asta e problema cu care ne luptăm.
- Geoffrey, alt muncitor nepalez
{{text}}