Bun venit în lumea dibulenilor!

Golăniile lui Emiliano “Dibu” Martinez atrag pentru că sunt oglinda în care nu puțini se recunosc și se plac. Atât!

Dovedind o crasă lipsă de înțelegere a fenomenului fotbal, Unai Emery l-ar vrea plecat pe Emiliano "Dibu" Martinez. Unai Emery este managerul lui Aston Villa, clubul unde apără numitul Martinez. Ciudată intenție să vrei să renunți la cel care a fost declarat portarul Mondialului. Și dincolo de asta spaniolul chiar nu știe că Măriei Sale fotbalistului i se permite orice? Nu a aflat în două decenii de meserie că vedeta are întotdeauna dreptate și că atunci când nu are dreptate tot ea are dreptate, iar cel care plătește este antrenorul? Greu de cap bascul ăsta specializat în colecționarea de trofee Europa League!

Exprimări elegante

Personajul principal al poveștii nu este însă Emery, ci Martinez. Și, de fapt, nu numai Dibu Martinez, ci și admiratorii lui. Membrii sectei dibulene. Numărul acestora crescuse considerabil după isprăvile portarului argentinian la meciurile Mondialul qatarez, dar a explodat după ce băiatul a folosit pe post de simbol falic trofeul decernat celui mai bun portar al turneului final. Observați că încerc să mă exprim elegant/elevat/pudic, iar asta în viziunea fanilor lui Dibu se cheamă ipocrizie.

Jos ipocrizia!

Da, bă, îi auzi, ce ne tot prefacem? Ce, nu ne băgăm și nu ne scoatem toți cât e ziulica de lungă? Nu înjurăm dimineața, la prânz și seara, nu îi mai dăm câte un dos de palmă nevestei sau iubitei atunci când e obraznică? Ce să îți spun, acu’ ne dăm dezgustați de gestul lui Dibu. Suntem toți niște mironosițe, niște prefăcuți. Că bine le-a făcut Dibu și nesuferiților ălora de franțuzi! Și ce inspirat a cerut el apoi momentul de reculegere pentru Mbappe, pentru ca mai tîrziu, la Buenos Aires, să alinte, tot așa, simbolic, un manechin de bebeluș cu chipul atacantului. Hai, mă, că e bun, e dat dreaq!

Nici story, nici vibe

Recunoști tipul acesta de gândire, dragă cititorule? N-ai cum să nu. Îl întâlnești în sumedenie din comentariile la articolele despre faptele de arme ale lui Dibu. Binecuvântat fie mediul online, locul unde binele e rău, iar răul se preface-n bine, ca o rocadă într-o partidă de șah care opune bunul-simț nesimțirii. Că dacă respectivul Damian Emiliano Martinez Romero era un băiat cuminte, își vedea la maxim de treaba lui, adică apăra de la excepțional în sus, nu se povestea. Prezenta zero interes. Nu era personaj. Nu crea nici "story", nici "vibe" în juru-i, ca să mă exprim pe limba recenților. Nu era un "asset". Iar "sustenabil" nici atât.

Trivialitatea ca mesaj protestatar. Ha, ha!

Un gest obscen (nu și spontan, treaba era coaptă dinainte) a fost suficient pentru ca o planetă întreagă să vorbească despre el, rezervă de rezervă 10 ani la Arsenal. Și să strângă milioane de "like"-uri, și să aibă "followers" cât China. Golănia ca sursă de inspirație, trivialitatea pe post de mesaj protestatar. În ochii unora, nu puțini, așa arată un rebel, ca acest măscărici care și-a tatuat trofeul cupei mondiale pe gamba piciorului cu care a apărat șutul lui Kolo Muani. Ce profund!

Un element necesar al dialogului

Și Unai Emery ăsta vrea să scape de el. Ce prost! A, nu vă oripilați, "prost" nu este un termen care cade la moderare. Dimpotrivă, este acceptat ca element necesar al dialogului cititor-ziarist. Ce drăguț! Să ne întoarcem totuși la prostul nostru. La proștii de noi. Spaniolul a declarat că vrea să aibă o discuție cu portarul la întoarcerea din Argentina. "Când ai emoții mari, e greu să te controlezi. Voi vorbi cu el săptămâna viitoare despre câteva dintre celebrările sale". Partea de la final nu sună foarte încurajator pentru Dibu și dibuleni.

Oglinzi

Obscenitățile lui Dibu sunt o oglindă. Una în care unii se recunosc și se plac. Se complac. Sunt și unii, parcă tot mai puțini, care nu se recunosc. Aceștia sunt alintați în mai multe feluri. Elitiști, cosmopoliți, falși, fătălăi. Povestea lui Martinez nu este aceea a unui bun portar argentinian, care s-a dovedit și un derbedeu. Este turnesolul care ne arată și pe noi așa cum suntem. Dibuleni sau banalieni.

În rest, mi-e dor de Johan Cruyff, de Paolo Rossi, de Gerd Muller. De lumea aceea pierdută în care bucuria nu avea conotații sexuale și nu era de prost gust să fii de bun gust.