Creatorul

Cel mai mare? Treaba pământenilor! Pele a fost deasupra. Ceilalți candidați îi sunt subcapitole. Căci Pele a avut eleganța patriciană și viziunea spațială post-geometrică care au trecut în Di Stefano și Cruyff. Și explozia prelungită care ni l-a dat pe Maradona. Și controlul magnetico-magic din care a apărut relația siameză Messi-minge. De altfel,singura comparație care merită contemplația duce la un supra-natural: Cassius Clay (mai tîrziu, Muhamad Ali). Misterul care îi unește e desăvărșirea atletică a corpului și echilibrul permanent în orice regim de viteză.

În rest, Pele e un necunoscut. Legenda și haloul au iradiat și eliminat detalii cât se poate de reale. Mai întâi, ambiția foarte terestră a profesionistului. Pele a răspuns neîncetat traumei provocată de accidentarea care l-a scos din fotbal pe Dondinho. Rămas pe drumuri, vârful lui Fluminense și-a antrenat singur copilul. Pele, fiul, a rămas cu obsesia corpului perfect întreținut și cu practica maniacală a fiecărei posturi de joc la antrenamente.

În 1958, campion mondial la 17 ani, plângând pe umărul lui Gilmar (portarul), Pele pare un copil covârșit. Imaginea înșală. Puștiul era, deja, un organism fizic și mental desăvârșit. Adevăratul copil era în aceeași echipă, se chema Garrincha și - zic bătrânii - avea, poate, mai mult talent decît Pele. Dar Garrincha, s-a născut copil și a murit tot copil, la 49 de ani, răpus de băutură. Pele a evitat abisul. Geniul lui nu avea nimic gratuit.

Supradotat cum numai paradisul, Pele a luminat solar, ca o mașină de armonizat viața prin jocul de fotbal. Eclipsele n-au lipsit. În 1962, Brazilia a câștigat titlul, dar Pele a ieșit din lot, după o luxație. Era meciul cu marea Cehoslovacie și timpurile erau cavalerești. Rămas în teren (nu se făceau schimbări) Pele a fost evitat și ferit de închizătorii cehi Jan Lala și Jan Popluhar. Pele le-a rămas recunoscător toată viața. Dar cavalerismul se stingea. În 1966, eclipsa a fost brutală. Bulgaria, prin Dobromoir Jecev, și Portugalia, prin Joao Morais, au dezlănțuit ciobănismul fără frontiere. Pele a ieșit rănit de pe Goodison Park, jurându-și că nu va mai juca vreodată la Mondiale.

Fără s-o știe, Pele pornea, tot atunci, spre apoteoză. Peste doar patru ani, planetele se aliniau și își urmau Astrul Șef. Pele și cea mai mare echipă vreodată semnalată pe pământ, scăpărau fără întrerupere și împingeau fotbalul la apogeu. E greu de acceptat, dar Mexic 1970 a fost vârful și sfârșitul. După Pele, Tostao, Gerson, Clodoaldo, Carlos Alberto și Jairzinho, după Pasa Mistică la golul patru din finala cu Italia, totul era jucat și adjudecat. Urma declinul. Declinul general al fotbalului.

Triumful mirific Pele-Brazilia 1970 a fost ultima și cea mai uimitoare apariție a fotbalului necontaminat, necondiționat și non-nevrotic. Ce a urmat a fost mai fizic, mai bogat, mai televizat, mai sistematizat, mai comentat, dar mereu mai departe de grația și de ușurința cu care fotbalul se așezase între arte. Finala Braziliei și finalul lui Pele încheiau fotbalul spectaculos și inexplicabil, deschis și indescifrabil, fotbalul unor vremuri, acum pierdute, de elan și optimism uman autentic.

Pele i-a fost ultimul zeu. De fapt, i-a fost Creatorul.