Să muriţi bine!

„Fundul lui ajunsese să semene cu o strecurătoare de la atâtea injecţii cu amfetamine”

Fundul era al lui Jacques Anquetil, primul cvintuplu câştigător de Tur al Franţei. Cuvintele sunt ale autorului uneia dintre biografiile sale. Anquetil a murit liniştit, în patul său. Partenera lui a povestit cum a închis ochii calm, fără să sufere. 

Cam aşa cum am vrea cu toţii să ne dăm ultima suflare. Ceea ce nu am vrea e să murim la 53 de ani.

E grav, doctore?

După ce s-au stins vorbele cernite de la moartea lui Vialli, decedat de cancer la 58 de ani, au apărut spaimele. Baggio, celălalt Baggio, Dino, nu la fel de faimos ca Roberto, dar deloc un necunoscut (3 Cupe UEFA, vicecampion mondial), a dat drumul întunericului care îl bântuie. 

„Ar trebui investigate substanţele care ni se dădeau la acea vreme. Dopaj a fost mereu şi trebuie să ştim dacă anumite suplimente ne-au făcut rău. Mi-e frică, li se întâmplă prea multor fotbalişti. Pe vremea mea, în anii ’90, dopingul exista. Nu luam chestii ciudate, doar cele normale, dar trebuie să aflăm dacă, în timp, organismul le elimină sau nu”.

Coasa

Baggio are 51 de ani. Auzindu-l, Răducioiu, 52 de ani, a zis că îşi sună medicul de la Brescia să îi spună ce a pastile a înghiţit. E firesc să le fie frică. Intră în perioada de vârstă în care, la un moment dat, procentul de foşti ciclişti morţi prematur era de câteva ori mai ridicat decât cel al populaţiei generale. 

O să-mi ziceţi: ce ne tot baţi la cap cu ciclismul? Păi, pentru că, de o vreme, coasa ciclismului ajunge din urmă fotbalul. 

Şi se pregăteşte tenisul. Credeţi că toate manifestările din categoria „dus cu capul”, cum zicea Ana Bogdan, sunt cauzate doar de jet lag?

Sânge gros

În iulie 1998, Turul Franţei a fost la un pas să se oprească definitiv. Afacerea Festina, care ne-a familiarizat cu eritropoetina, a zguduit o lume. Şi în timp ce Turul înainta ca un om beat pe bicicletă, o ştire France Presse anunţa un control de sânge la prima echipă italiană de fotbal care începuse pregătirile pentru noul sezon. 

Pe vremea aceea nu exista un sistem de detectare directă a EPO, de aceea se măsura hematocrita (numărul de globule roşii, care duc oxigenul în organism) şi dacă era mai mare de normă (39-43%) erai tras pe dreapta. Semn că băgaseși în tine ce nu trebuie.

S-a spus că rezultatele testului de la acea echipă vor fi făcute publice. Cum le-aţi aflat voi, aşa le-am aflat şi eu. Se pare că atunci când au văzut ce a ieşit s-au îngrozit şi au îngropat afacerea. Şi aşa a rămas până azi. Doar că azi, vorba lui Baggio, au început să moară cam mulţi.

Cea mai frumoasă minciună

Sportul e cel mai mare mincinos al lumii după politică. Suntem minţiţi de dimineaţa până seara, dar acceptăm căci „Minte-mă, dar minte-mă frumos!”. Şi fotbalul ne minte cel mai frumos. Adormim şi ne trezim pe minciunile lui, construim legende mincinoase. 

Şi când, rar, vreun adevăr străbate straturile groase de minciună sughiţăm un pic, luăm o pastilă de inimă sau ficat şi mergem mai departe. Iată însă că unii nu ajung prea departe.

Le este frică, nu ruşine

În anii ’90, medicii din ciclism, mai ales în Italia, au migrat spre fotbal. Mai mulţi bani, mai mulţi muşterii. Acum băieţilor le e frică. Dar cum de nu şi-au pus nicio întrebare, oare, niciodată până când moartea a început să îi bântuie? 

Ascultaţi-l cu atenţie pe Baggio. Niciun dram de remuşcare, de înţelegere a trişatului pe care îl implică dopajul. Spune că practicile interzise erau generalizate de ca şi cum era vorba de o ţigară trasă în toaleta şcolii. Auziţi aici: nu luam chestii ciudate, doar cele normale!!!

Toți făceau la fel!?

Mi-e frică de moarte, spune Baggio. Mi-e ruşine că am trişat, nu spune Baggio. Şi nici Răducioiu. „Îmi pare rău, am greşit, e o prostie ce am făcut, trebuia să întrebăm nu să băgăm în noi ca fraierii tot ce ni se dă!”. 

Ştiu, asta îi putea costa contractul. Acum le e frică de contractul cu viaţa. Şi ştiu şi scuza cealaltă. Că toţi făceau la fel, dar nu e adevărat. Unii şi-au sacrificat carierele. Nu pentru că le era frică de moarte. Ci pentru că le era frică de viaţă. De o astfel de viaţă.

Poate vă mănâncă o întrebare: şi azi cum e? Azi se jură că nu fură. Dar sunt tineri. Mai aveţi răbdare.

Repede, repejor, văzând vârtejul creat, Baggio a zis că n-a zis ce a zis. Rămânem totuşi cu ce a zis.