Cei mai mari și cei uitați

A început pe Pro Arena un documentar intitulat "Cei mai mari din lume", care, fără a fi senzațional, e util pentru toți cei care zic că știu totul. E un montaj al celor mai celebri fotbaliști din întreaga lume începând, desigur, de la Pele și până azi, până la Messi și Ronaldo. Nu e senzațional, însă deloc banal. Forța lui vine din reamintirea celor cam persecutați de memoria noastră.

Nedreptățile memoriei

Da, da, memoria noastră fotbalistică comite și nedreptăți. Ea poate da uitării - printr-o publicitate abuzivă, bine plătită - multe nume, multe personalități, cum se întâmplă de altfel și în artă, și în literatură. De peste 50 de ani am fost întotdeauna de partea acestor celebri uitați. Documentarul are această calitate excepțională de a-i reaminti, chiar și pentru memoria celor care știu și au văzut totul. E o memorie de ajuns de perversă. Ea nu-mi aparține. Eu țin cu toți cei mai mult sau mai puțin uitați. Acest montaj al celor mai tari din lume (nu numai al celor mai mari...) nu-i ignoră și le acordă un spațiu chiar mai larg decât al idolilor de azi, un Ronaldo, un Messi, fără a se aventura în comparații, fără a stabili superiorități, ceea ce mi se pare corect și mă bucură.

Devastatorul Garrincha

Astfel, pentru prima oară în aceste zile triste ale dispariției lui Pele, ni se aduce aminte de rivalul lui în epocă, mărețul Garrincha, cel cu un picior mai scurt, dar devastator în dribling. Da, Pele a avut un rival, adorat și el de mulțime. Între gloriile fotbalului mondial apare aici și Ferenc Puskas în scene copioase de mare fotbal, lângă Di Stefano, realizând primele triumfuri ale Realului din Madrid. Azi, se poate vorbi de o reabilitare a lui Di Stefano, cu el începe enumerarea celor mai mari: Di Stefano, Maradona, Cruyff, Ronaldo. Nu pot să nu mă văd strecurându-mă printre caii Miliției călare, din Piața Vitan până la stadionul "23" ca să-l vedem pe Di Stefano la București. Sigur că l-am prins și pe Il Fenomeno, încă de pe vremea când juca la Eindhoven, ras în cap, fără chică.

Am preferat cursa, nu hențul

Dar cel mai tare moment al montajului este cel consacrat lui Maradona. Se spunea clar că a fost urât în Anglia pentru golul marcat cu mâna, consacrat ca "mâna lui Dumnezeu". Eu nu l-am urât - cum să urăști un fotbalist de geniu? -, dar golul acela cu henț m-a ținut rezervat în toate polemicile Pele - Diego. I-am preferat cursa lui printre cei 5 fundași englezi. "Mâna lui Dumnezeu" a fost un abuz al megalomaniei lui. Pele nu ar fi pus pe piață o asemenea enormitate. Totuși, când ziariștii l-au declarat nebun pe Diego, fiindcă trage cu pușca în ei, am ținut cu el și i-am socotit nebuni pe ziariștii care-i asaltaseră casa.

Sunt chiar mai mulți!

După Puskas, Di Stefano și Diego, documentarul ajunge la Best, Beckenbauer, Zidane și Platini... Da. Ce mari au fost!, exclam deși rămân un pelist și aștept episodul următor cu acel îndemn: "Vorbește, memorie!". Ni se pare că știm totul și că-i știm pe toți. Nu, sunt mai mulți cei uitați sau ignorați, ca, de pildă, Gento, irezistibila extremă stângă din atacul lui Real cu Di Stefano și Puskas.