De la Rashford la Belo, Boc și Moți

Două scrisori deschise către doi cititori, dnii Fair Play și Itu.

Săptămâna trecută, articolul meu "Cei mari și cei uitați" a trezit interesul a doi cititori, unul semnând Fair Play, celălalt Itu și țin nu numai să le mulțumesc, dar și să răspund fiecăruia.

Unul dintre uitați

Domnului (într-adevăr) Fair Play: M-am bucurat citind că aderați la această formulă "Vorbește, memorie!" și chiar mai mult - știți care e autorul ei, Vladimir Nabokov, scriitor de origine rusă, dar devenit celebru prin romanele lui scrise în engleză, în Occident. Socotiți că și el e printre cei mari și uitați. Îmi fac datoria de scriitor, comunicându-vă că e unul din scriitorii mei preferați. E autorul unuia din romanele pe care le ador - intitulat cu numele eroului, Pnin, un profesor de literatură rusă într-o universitate americană (îmi face plăcere să scriu în Gazetă că e tradus și la noi).

Rashford și Florinel

Îl citesc cu un sentiment definit ciudat de Nabokov, cu "un junghi de tandrețe". E complicat de explicat, dar vă asigur că așa v-am citit și pe dvs și tot așa mă uit la Rashford, cu care am trăit o nostimadă, în urmă cu 2-3 ani, când am aflat că Becali îl socotește pe Fl. Coman mai bun ca Mbappe. 

Am scris atunci că ar fi bine ca Florinel să-l ajungă pe Rashford, care abia ni se releva. Nu știu ce mi-a venit. Prietenul meu Mazilu, Teodor Mazilu, a fost mai reușit când, aflând că o poetă pleacă la mare ca să scrie Faust, a replicat: "Să fie mulțumită dacă se bronzează!".

Degetul dus la frunte

Azi n-aș mai face o asemenea comparație, Rashford e prea sus, Coman prea departe - de câte ori aud formula noastră: "Vorbește, memorie!", o văd întruchipată în degetul dus la frunte de Rashford după ce marchează. Cred că asta vrea să ne spună: vă mai aduceți aminte cu cine eram un termen de comparație? Acum, dacă am ajuns la Coman, pot să vă întreb dacă ați citit interviul lui Moți acordat lui Eduard Apostol? E ceea ce l-aș întreba și pe dl Itu.

Emoție cu Belo și Sandu Boc

Domnului Itu: În demonstrația dvs - foarte valabilă - că neuitate sunt doar celebritățile ofensive, m-ați emoționat amintindu-mi de Belodedici și Sandu Boc. Moți nu a fost, poate, de dimensiunea lor, n-a fost nemaipomenit, dar în aventurile de destin al fotbaliștilor români, el e unic. Plecat peste Dunăre, la Ludogoreț, nu a fost trimis acasă, ci după vreo 10 ani de fotbal onest, a fost numit director tehnic și o tribună a stadionului a primit numele lui! Cărui fotbalist român i s-au mai întâmplat asemenea consacrări?

Moți caută români și nu găsește

Nimeni nu mi-a explicat mai bine de ce nu cumpără Ludogorețul bulgar jucători români tocmai acum, când mă gândesc anxios ca Pitu la Bordeaux să nu aibă soarta lui Mihăilă și Man în Italia... Moți îi zice lui Apostol: "E clar că sunt conaționali pe care mi-aș dori să-i aduc la Ludogoreț. Dar e clar că nu putem cumpăra un fotbalist din România la 20 de ani și să-l plătim cu 4 milioane de euro. Un fotbalist cu care să te bați să ajungi în Champions League trebuie să fie unul foarte bun". Și la fel de clar și abrupt: "Nu am găsit români". Eu nu am găsit interviu mai consistent și mai clar. Credeți că am dreptate?

Tandrețe?

Poate că nu sunteți de acord. Nu vă sfiiți, nu sunt obsedat să fac unanimități pe aceste vremuri fără precedent, când un fotbalist de la Donețk, unde se calcă peste sute de cadavre în tranșee, este transferat în Anglia pe o sumă care face cât 6 tancuri moderne! Ce tandrețe? De unde tandrețe?

Sper ca amândoi, ajungând la finalul acestui articol, să nu fi ridicat din umeri.