Doi italieni care vorbesc și trebuie ascultați mai ales de cei care cred că școala e un loc de evitat
Dacă fabulos nu s-ar fi banalizat din cauza atâtor amatori de senzații ușoare ale limbii române, adjectivul se potrivea de minune. Așa că îl vom înlocui cu "o neașteptată stare de bine". Rar îți creează starea aceasta vorbele oamenilor care lucrează în fotbal, de regulă mari maeștri ai vorbelor din lemn de esență tare. Autorii sunt doi italieni. Luciano Spalletti, antrenorul lui Napoli, și Marco Tardelli, campion mondial cu Italia în 1982.
Dialog cu tânăra generație
Să începem cu omul care pregătește viitoarea campioană din Serie A, Luciano Spalletti. Cele 13 puncte avans în fruntea clasamentului sunt o demonstrație de forță, constanță, robustețe și frumusețe fotbalistică pe care Napoli nu le-a mai cunoscut de pe vremea lui Maradona, Careca, Alemao și Ferrara. La fel de pătimași suporteri ca părinții, bunicii sau unchii lor, micuții napoletani s-au strâns ciopor la unul dintre ultimele antrenamente ale echipei lui Osimen și Varașchelia. La final, antrenorul s-a îndreptat către grupul de viitori ultrași veniți în cantonamentul de la Castel Volturno și i-a întrebat de ce nu sunt la școală. Dialogul face cât toate filmele lui De Sica și Visconti.
"Un altro fato"
Scuola?, întreabă Spalletti? Sciopero (grevă), sciopero, vine răspunsul. Bine, și atunci când se recuperează dimineața asta pierdută?, insistă don Luciano. Mai, mai, ci non interessa!, strigă în cor puștii. "Mai" în italiană înseamnă niciodată, nu în luna mai. Cum nu vă interesează?, zice Spalletti parcă tot mai intrigat. Și atunci, dacă va trebui să vă antrenez cum veți înțelege indicațiile mele? Come si fa? Questo e un altro fato, dau replica cei mici, nedându-se bătuți la lecția ad-hoc de dirigenție a unuia dintre cei mai în vogă antrenori din lume. Un altro fato, repetă Spalletti, deja intrigat de rezistența copiilor la mesaj.
Pintilii ca Puiu Călinescu
Sigur că ignoranța fudulă este marcă a timpului nostru, nu patent românesc. Dovadă reacția micuților napoletani. De aceea este nevoie acută de oameni ca Spalletti, care cu altă ocazie i-a spus tot așa unui copil că Di Lorenzo a ajuns căpitanul lui Napoli nu doar pentru că joacă bine fotbal, ci și datorită faptului că a avut cele mai mari note în carnetul de elev. Vă dați seama cum ar suna fraza asta într-un vestiar din România, rostită eventual de un Pintilii sau Croitoru? Ca într-un film cu Dem Rădulescu și Puiu Călinescu, dacă tot am dat-o pe cinematografie.
Bucuria pură
Trecem la Marco Tardelli, omul legat definitiv de triumful Italiei în finala Cupei Mondiale din ‘82 contra Germaniei, 3-1. Felul în care Tardelli a celebrat golul înscris în poarte diabolicului Schumacher s-a consacrat ca imagine-simbol în istoria fotbalului. Bucuria aceea năvalnică, sinceritatea nefabricată a gestului spun ceva important despre acel fotbal. Despre o lume pierdută.
Și ajungem la declarația despre fotbalul de azi a celui pe care fotbalul l-a proiectat în perpetuitate.
"Care a fost cel mai bun fotbal pe care l-am văzut în viața mea? Cu siguranță nu cel de acum. Fotbalul din zilele noastre a devenit o mare afacere. Este probabil cel mai puțin atractiv fotbal pe care l-am văzut în viața mea. Ne provoacă măcar vreo emoție? Vă las și pe voi să vă dați cu părerea", a scris Marco Tardelli în publicația italiană La Stampa.
Curajos sau doar nostalgic?
Antisistem? Realist sau doar demodat, incapabil să simtă fiorul fotbalului contemporan? Vă las pe voi să vă dați cu părerea, cum ar zice il grande Marco. Eu sunt din echipa lui de old-boys. Fotbalul de acum îmi provoacă emoții puține spre deloc. Și momentele frumoase par piese din materiale reciclate, iar celebrarea golurilor cu tot felul de ritualuri tribale, dansuri din buric sau copii imaginari legănați în fața peluzelor cu mușchi tatuați te transportă direct în vulgar.
Luciano Spalletti și Marco Tardelli, doi maeștri renascentiști care vorbesc altfel despre fotbal. Stați numai să vedeți pe câți o să îi intereseze rândurile acestea.
{{text}}