Să lăsăm lacrimile în pace!

Luciditate? Sentimentalism? Și una, și alta

Urmăresc problema Ancelotti de când Xavi și Barca au avut 3-0 cu Benzema (3-1 în minutul 90Ă) și am auzit comentariul unui om de altfel priceput care a pus eșecul Madridului pe seama antrenorului care ar fi un om "sentimental și conservator", incapabil să se despartă de jucătorii săi preferați. Ancelotti, firește, nu l-a auzit, a comentat eșecul spunând doar că "au existat greșeli" în jocul lor. Într-adevăr, nu mai văzusem Realul jucând atât de slab, cu o Barca deloc fulminantă. Dar definiția mi-a rămas: ce înseamnă azi a fi în fotbal sentimental?

De atunci Realul nu a mai perdut niciun meci, iar miercuri seara, tot cu Modrici, Kroos și Benzema plus Vini a învins-o cu 2-0 pe Valencia. Ancelotti i-a îmbrățișat părintește pe Vini, Modrici și Kroos, renunțând o clipă la guma de mestecat cu care își liniștește angoasele.

A plâns Djoko?

Pentru mine asta e problema Ancelotti: calmul său, oroarea de a se plânge, cum l-a îmbrățișat pe Vini - acest talent formidabil plin de orgoliu -, hai să repet: sentimentalismul său fără de lacrimi, deși nu am nimic împotriva lacrimilor în sportul celor grandioși.

În aceeași zi am citit că un tenismen francez s-a revoltat că Djokovici nu a plâns în finala de la Melbourne: "Mi-ar fi plăcut să-i văd lacrimile. M-am uitat și n-am văzut. Poate n-am căutat bine", s-a autoironizat fără spor. Eu m-am uitat bine: Novak a plâns după finală, hohotul său intens tremura sub maioul și prosopul lui, trebuia să știi ce e un plâns după o victorie.

Novak plângea fericit și cât mai decent - o scriu ca unul care a rămas federerist, avându-l în fața ochilor pe Roger, în ultimul său meci, un dublu cu Nadal în Laver Cup. Ultimul său dans, abia își biruia lacrimile perfect vizibile, ei, da, era emoționat alături de un Nadal care lăcrima și el. Erau sentimentali? Sau lucizi? Și una, și alta. Ca și Djokovici sub prosop. E una dintre marile împăcări între luciditate și sentimentalismul prea prigonit de o inteligență discutabilă.

Eleganța lui Federer și forța defensivă a lui Nole

Sigur că lacrimile pot fi și ipocrite. O știm din politică. Toată problema cu Nole e să nu facem politică. Putem? E din ce în ce mai greu. Azi, incontestabil, e cel mai bun din lume, cum o spun - lucizi - și Wilander, și McEnroe, și Roddick. Nu va avea niciodată eleganța lui Federer în tenis. Și nimeni, tot azi, nu va avea forța defensivă a lui Nole. Se poate discuta asta oricât. Chiar zdrobind o gumă de mestecat. Chiar ducând un deget la frunte, ca Ancelotti, ca Rashford, ca Wawrinka pe vremuri. E un gest intimidant ca o lacrimă pe obraz.

Deși cunosc tristeți fără lacrimă. Ca aceea a lui Conte care plângea fără lacrimi când Tottenhamul său pierdea. Să lăsăm lacrimile în pace! Să le lăsăm să-și facă de cap... Mai toți suntem sentimentali și conservatori în microbismul nostru de care nu ne e rușine. z