Arsenal și acel moment al dușului rece

Hai să fim sinceri! La felul în care arată astăzi Premier League, la mușchii financiari pe care-i dezvăluie cam toate echipele și la ce posibilități au de a creiona loturi puternice, ca o echipă să termine turul cu 15 victorii și o singură înfrângere (din 18 meciuri) nu e chiar foarte normal. 

Mai ales dacă respectiva echipă e Arsenal, ce nu dădea semne prin iulie că ar fi gata să se ia la trântă cu City în lupta pentru titlu ori că ar deține anvergura necesară pentru a depăși pe Liverpool, Chelsea sau Manchester United. Să fim deci sinceri în continuare: ceea ce a reușit Arsenal în prima jumătate a acestui campionat e mai degrabă "out of this world" decât logic!

Logica în fotbal de foarte multe ori e demodată. Fiindcă nu era absolut deloc logic ca acest Arsenal, cel din ianuarie-februarie, nu cel din iulie, să piardă un meci cu Everton, fie și pe "Goodison Park". Spre deosebire de cel din iulie, ce era doar un proiect interesant și o iluzie, Arsenal din ianuarie însemna un lider autoritar al celui mai tare campionat din lume. 

O echipă bine pregătită tactic, dar și psihic, inspirându-se cumva la nivelul stării de spirit din celebra teorie, pe care mulți o ironizează, dar care-și are doza sa de adevăr, "victoriile aduc victorii". E însă o teorie ce are și o mică (mare?) necunoscută: ce se întâmplă după primul eșec? La asta cred că se gândesc acum și fanii lui Arsenal, dar și fanii echipelor ce au luat urma "tunarilor" în clasament.

Iar acum ne întoarcem la logică. Sau la lipsa ei. Arsenal a pierdut cu Everton, iar acum, dincolo de analiza la rece a unei partide în care Mikel Arteta(a pierdut mereu de când e la Arsenal pe terenul fostei sale echipe) a fost destul de clar dominat tactic de rivalul de pe cealaltă bancă, Sean Dyche, ce n-avea 7 zile în funcție, se deschide un front foarte larg de discuții. 

Cum va gestiona Arsenal acest eșec?, aceasta e întrebarea momentului, căci ne aflăm într-un moment al sezonului în care bătăliile se duc și pe teren, dar foarte mult și la nivel mintal.

Hai să mai facem o călătorie înapoi în timp! Sezonul 2018-2019, cam pe la același tronson al competiției. Liverpool e lider, cu 7 puncte peste City înaintea duelului direct, cu posibilitate deci de a face 10 și a lua o opțiune zdravănă spre un titlu așteptat, pe-atunci, de o groază de vreme. 

City câștigă însă acel meci, aruncă o ploaie de dubii peste "cormorani" și, în cele din urmă, ia campionatul. Pe 15 februarie se joacă Arsenal-City și nici nu contează că scriu aceste rânduri înainte de Tottenham-City de duminică, ideea în principiu e aceeași.

Arsenal are un oponent teribil în această luptă. City e o bestie, e un rechin ce se hrănește din sângele (a se citi dubiile) rivalilor. Chiar dacă pe la "cetățeni" atmosfera e un pic neclară, vezi și "eject"-ul brusc și cam forțat primit de Cancelo, valoarea lotului și mai ales experiența jucătorilor de a gestiona astfel de situații sunt clar peste ce are Arsenal acum. Nu mai vorbesc aici de ascendentul moral al lui Guardiola față de Arteta, ce s-a văzut și-n Cupă, căci deocamdată mentorul nu pare a fi în situația de a fi devorat de discipol. Deocamdată.

Acest eșec cu Everton (oficialii săi n-au venit nici de această dată pe stadion de teama incidentelor) poate fi un moment zero pentru Arsenal. Se zice că astfel de sincope duc la pierderea campionatelor, dar, în același timp, un duș rece poate fi și util, genul acela de lecție pe care o echipă, totuși tânără și fără experiența unui război de uzură, o primește. 

Mai rămîne doar să învețe din ea. S-a pierdut în fața unui adversar modest, însă de-a dreptul disperat, luptând pentru supraviețuire. Acum e nevoie de un plan B, poate și de un plan C. Dar întrebarea pe care și-o pun mulți în Anglia este: oare Arteta are și un plan B conturat? Cu Everton nu s-a prea văzut.

Cu Jurgen la psihiatru

Ceea ce se întâmplă la Liverpool deja e din ce în ce mai greu de explicat. E un ridicol recurent, mai ales la meciurile din deplasare, unde sprijinul oferit de "Anfield" nu există. Iar Jurgen Klopp pare stors de puteri, pare a nu mai avea energie să gestioneze situația, pare că nu mai găsește nici explicații, nici soluții. Iar limbajul corporal pe care-l oferă la fiecare dezastru de genul ăsta poate fi lesne analizat în cabinetul psihologului (psihiatrului?), la fel și reacțiile pe care le are la conferințele de presă la unele întrebări. 

Acum două săptămâni, când Klopp atinsese borna celor 1.000 de meciuri, scriam tot aici că legătura pe care a creat-o el cu fanii lui Liverpool e atât de mare încât pur și simplu nu poate să plece, așa cum a făcut-o la Dortmund, într-un moment similar. Fani care, pesemne, ar accepta să plece toți jucătorii, doar Klopp să rămână. Dar oare asta e soluția?

E o vorbă pe la noi, am tot amintit-o în diverse ocazii: "Mai bine un sfârșit de groază decât o groază fără sfârșit". Merge în tot felul de contexte. Astăzi, contextul ne arată că Liverpool e pe picior de egalitate cu rivalii de la Everton, înainte de meciul direct din 13 februarie (pentru cine va fi cu ghinion?): același număr de goluri primite, 28! 28 de goluri primite în 20 de meciuri!! 

Poate că Jurgen Klopp ar trebui să-și ducă echipa la psiholog (psihiatru?), dar cred că nu există medicament mai bun decât un film al ultimelor minute din meciurile cu Wolverhampton, Brighton și Brentford (atenție, nu cu City!), cu acele ole-uri ironice ce însoțeau momentele în care Liverpool era pasată ca o echipă oarecare.

P.S.1. Jose Mourinho, după meciul câștigat de Roma pe teren propriu cu Empoli: "Belotti a jucat doar 30 de secunde? Și ce dacă? Mai bine 30 de secunde decât deloc!". Jose a ajuns la 60 de ani (ce repede mai trece timpul ăsta!), dar nu și-a pierdut stilul.

P.S.2. Eden Hazard n-a fost în lotul lui Real Madrid pentru meciul de la Palma de Mallorca. S-a accidentat! La antrenamente, căci în altă parte nu prea mai apare. Au apărut, în schimb, unele statistici. De când a venit la Madrid, belgianul a fost disponibil în 73 de meciuri și a pierdut 75 din cauza accidentărilor. Ultima dată când a izbutit să lege 90 de minute: decembrie 2021. 

Are cel mai mare salariu de la Real Madrid și a costat mai bine de 100 de milioane. E greu de găsit un alt exemplu pentru a defini cât se poate de clar noțiunea de eșec în materie de transferuri. Și e, în același timp, un mister uriaș. Poate și un caz de studiu pentru cercetătorii britanici.