„Mami, doale ...”» Leucemie, transplant, complicații, speranță. Donează AICI pentru Patrick, fiul Valeriei Motogna, fosta handbalistă și portdrapel al României la JO 2008

De un an, viața fostei mari handbaliste Valeria Motogna a devenit un coșmar, după ce fiul său, Patrick, care are doi ani și 8 luni, a fost diagnosticat cu leucemie în Italia, acolo unde se află la tratament # După transplantul de măduvă osoasă, copilul se simte mai bine, dar au apărut complicații și va mai sta în spital sub tratament și observație cel puțin până în aprilie-mai. Citește mai jos un reportaj special GSP și DONEAZĂ pentru a-l ajuta pe Patrick!

Plecată de acasă, din Bistrița, de la 14 ani, Valeria Motogna (43 de ani) s-a stabilit la Zalău, locul în care a început ascensiunea spre handbalul mare. 

Fosta apărătoare de fier de la Zalău, Oltchim și de la națională, trăia liniștită alături de soțul ei și de copii, Alesia (17 ani) și micuțul Patrick, care venise pe lume în iunie 2020.

În urmă cu un an însă, lumea lor s-a surpat într-un coșmar. Leucemia a apărut neanunțată, parșivă, fără semne evidente. Dar inima de mămică a simțit negura.

Valeria se ține tare când își începe povestea: „A fost ciudat fiindcă Patrick nu avea simptome clasice. Era vioi, mânca, se odihnea. Dar îi apăruseră pe piciorușe niște pete roșiatice, care deveneau albăstrui".

Bâjbâiala medicilor de acasă

S-au dus la medicul de familie, la pediatru, la un hematolog. Medicii bâjbâiau: „Au zis la început că e o alergie. Am început un tratament, tot felul de picături, regim, am chinuit săracul copil, dar nimic nu dădea rezultate".

Au ajuns la spital la Zalău, apoi la Cluj. Analizele erau ciudate, trombocitele aveau un nivel scăzut, dar leucocitele, celulele albe, era la valori normale. Povestea curge:

 „Tot nu ni se dădea un diagnostic clar. Au zis că ar putea fi o trombocitopenie. M-am uitat și eu pe internet, tratamentul era de lungă durată. Dar dacă nu era aia?! Simțeam că ceva nu era în regulă cu Patrick. Petele începuseră să apară și pe mânuțe. Așa că am decis să mergem în străinătate. Am ales Genova, fiindcă italienii sunt foarte buni pe hematologie".

„Am vrut să-l iau în brațe și să fug!"

La Genova, primele analize au avut același rezultat: trombocite scăzute, leucocite normale. Valeria își amintește că „ne-au cerut acceptul să-i ia lichid din șold. Cred că bănuiau ceva. Și până să se trezească Patrick din anestezie, o doctoriță, care e numărul trei în lume în domeniu, a venit și mi-a spus «Am o veste proastă. Copilul dumneavoastră are leucemie!».

Eram doar eu acolo, Gabriel, soțul meu, era jos, la intrare, că erau restricții cu pandemia de Covid. Am simțit cum cade tavanul pe mine. Prima dată refuzi să crezi. Creierul refuză diagnosticul, refuză orice! Voiam să-l iau pe Patrick în brațe și să fug de acolo. Mai ales că în decembrie, cu câteva luni înainte, Ana Maria Șomoi, colega cu care am clubul de handbal, își pierduse fiica de 13 ani tot din cauza leucemiei. L-am sunat pe Gabriel. Plângeam amândoi la telefon. Dar n-ai ce face, te calmezi și începi lupta".

A fost un șoc total. Aveau cumpărate biletele de avion pentru întoarcere. Nimeni nu anticipase un asemenea diagnostic. Apoi „doctorița m-a anunțat că Patrick trebuie să înceapă imediat tratamentul. Trombocitele era foarte scăzute și exista riscul de hemoragii interne, sângele să-i invadeze creierul sau alte organe. M-am internat cu el. Într-o săptămână i-au făcut toate analizele posibile, să vadă dacă organele pot face față citostaticelor".

Am plâns mult până am acceptat. Te simți așa neputincios! Am avut momente în care, psihic, am crezut că cedăm. Dar Dumnezeu îți dă cât poți duce. Zicem că nu mai putem, dar mai putem un pic, apoi încă un pic



 - Valeria Motogna

„Mami, doale!"

După primele ședințe de citostatice, lui Patrick i-au apărut dureri mari de oase și a refuzat să mai meargă. Valeria rememorează: 

„Îl monitorizau permanent și după două ședințe, au decis să schimbe medicamentul, fiindcă nu dădea randamentul așteptat. Lui Patrick începuseră să-i apară afte în guriță, așa că nu mai mânca și au început să-l hrănească artificial, printr-un cateter. Nici al doilea protocol nu era destul de bun, l-au schimbat iar. Spre ultimele ședințe, Patrick a refuzat chiar să mai vorbească. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost «Mami, doale!»".

Pericol de recidivă

Timp de trei luni, Valeria a stat permanent internată cu Patrick. Cum a fost?

Oftează: „Nu ai ce să faci, stai și te rogi să treacă. Dormeam cu el în brațe, se zvârcolea din cauza durerilor. Făcea iritații peste tot din cauza tratamentului cu citostatice. Era groaznic! Mai ales fiindcă nu puteai face nimic. Inițial ni se spusese că tratamentul acolo va ține patru luni, dar fiindcă primele protocoale n-au dat rezultatele scontate și le-au schimbat, s-a prelungit. Și asta nu a fost tot. După 6-7 ședințe de citostatice au venit și mi-au spus că Patrick e cu risc de recidivă și trebuie să facă transplant de măduvă osoasă. Iar recidiva nu se știe cum vine, poate fi foarte agresivă. Am făcut toți analize, și noi, și Alesia, dar nu eram compatibili. L-au pus pe lista de așteptare".

Am văzut multe grozăvii în spitalul din Genova. Era o fetiță de 16 ani, din România. Lupta. La noi îi puseseră cruce deja. Un băiețel din Vulcan avea o tumoare pe rinichi, extinsă la plămâni. În Turcia nu reușise. Venise cu 30% șanse, acum are 60%



 - Valeria Motogna

Transplantul de ziua mamei

La începutul lunii decembrie, lui Patrick i s-a găsit un donator compatibil 95%. Era din Anglia. Iar chiar de ziua Valeriei, pe 16 decembrie, s-a făcut transplantul: „Medicii spun că a reușit, dar Patrick a făcut o iritație urâtă. Și a apărut un virus neprevăzut. O parte din limfocitele lui luptă totuși împotriva transplantului. Așa că acum are nevoie de alte proceduri, face un fel de dializă. Gabriel îmi povestește că îi iau sânge, îl pun într-un aparat, să liniștească acea reacție, iar apoi i-l pun la loc".

În această perioadă, cu Patrick stă internat soțul Valeriei: „El lucrează în IT și când s-a născut Patrick și-a luat concediu de paternitate de doi ani. Iar acum a putut să-l mai prelungească cu încă un an. Așa că am mai făcut cu schimbul. Eu am stat cu Patrick în spital ultima dată o lună și jumătate, până după transplant. 

Acum e mai bine, e în revenire. A început să se miște, se plimbă, mănâncă, dar încă nu vorbește. Mai ales cu mine. M-a îmbrățișat la plecare, însă nu vrea să-mi zică nimic. L-am dus la logoped, la psiholog, mi-au spus că e o reacție normală. El leagă tot ce i se întâmplă de mine, mi s-a spus că în mintea lui «Mami e aia rea, care l-a dus la doctor, din cauza ei a făcut tratamentul și s-au întâmplat toate». Nu-mi fac griji, o să-și revină el cu timpul. La taică-su reacționează, când se joacă îi arată lucruri, dar cel mai bine se simte cu cu sora lui, Alesia, căreia îi zice «A». Ea a fost mai puternică la început. Ne încuraja pe noi, dar și ea a suferit, a plâns".

Sub observație toată viața

Valeria s-a întors de puțin timp la Zalău pentru că „începem campionatul, era nevoie să fiu alături de fetele de la club. Handbalul mă mai face să uit. Poate că și pregătirea aceea dură pe care am făcut-o cu domnul Tadici, de la o vârstă fragedă, în sportul acesta de luptă, m-a făcut mai puternică, pentru astfel de momente. 

Vorbesc de câteva ori pe zi cu soțul meu la telefon, îmi spune ce face Patrick. Acum luptăm cu acel virus, care nu fusese anticipat. Inițial era vorba de 8 ședințe de dializă, acum ne-au spus că e nevoie de 12. Așteptăm și ne rugăm, nimic nu e sigur. Dacă nu intervine nimic neprevăzut sau alte complicații, în aprilie-mai am putea să ne întoarcem acasă. Dar Patrick va rămâne toată viața sub observație. 

În primele 6 luni, vom veni la Genova lunar pentru analize, apoi încă pe atât o dată la două luni, după care tot așa, o jumătate de an o dată pe trimestru și încă o dată după alte 6 luni. Dacă totul merge bine".

Din păcate, în astfel de cazuri, singura soluție e în străinătate. Nu cred că ar fi așa de greu să găsim salvarea pentru copii și la noi. Probabil că anumiți bani ar trebui investiți cu cap, unde trebuie 



- Valeria Motogna

Facturi mari, și-au vândut din proprietăți

În primele 3 luni la Genova, Valeria și Patrick au stat doar internați în spital. Facturile erau mari, 6.000-7.000 de euro lunar, fără tratamentele speciale. Apoi, când li s-a permis să se externeze, au închiriat o cameră la un institut catolic din apropiere, cu 600 de euro pe lună. „Te ajută ei să-ți găsești o locuință la 2-3 kilometri de spital. Pentru că dacă se întâmplă ceva, trebuie să ajungi la ei în 10-15 minute", spune Valeria.

Fosta handbalistă, purtătoare a drapelului României la Olimpiada din 2008, a recunoscut că „diagnosticul lui Patrick ne-a prins într-o perioadă mai slăbuță financiar. Nu mai e ca pe vremea când jucam. Am mai primit ajutor până am început să vindem din ce aveam din cariera de jucătoare. Ne-a prins bine ajutorul fiindcă proprietățile se vând cam greu. 

Deocamdată, cred că totul a trecut de 100.000 de euro. Am făcut și o asigurare, care acoperă cam jumătate din costul transplantului. O asigurare unde vom achita 600 de euro pe lună până în 2037. Nu știm cât va costa totul. Dar nu contează, important e ca Patrick să se facă bine!".

Valeriei nu-i place să se plângă și să ceară sprijin „fiindcă mi-e rușine. Iar lumea oricum te judecă. Dar uite că așa e viața, nu știi când ești nevoit să ceri ajutor. Mă mai ajută mult și foste colege din lumea handbalului. Ramona Farcău chiar a demarat o campanie prin care să fim ajutați".

Are un club unde antrenează 100 de fete

În 2017, Valeria Motogna a decis să își facă un club de handbal. Acum antrenează 100 de fete de la 4 la 16 ani și are 3 echipe de junioare în campionat. 

„Copiii vin la handbal, dar părinții sunt îngrijorați. Nu știu dacă fetele lor vor avea unde să facă performanță, din cauza afluxului de jucătoare străine. Pentru cluburi e bine, dar nu și pentru națională. Puteam să fiu antrenoare la senioare, dar am vrut să o iau de jos și mi-a prins foarte bine". 

Are deja două jucătoare de lot, Maria Remeș (U15) și Maria Lepădat (U14).

Carte de vizită Valeria Motogna-Pușcaș

• Data nașterii: 16 decembrie 1979 (Bistrița)
• A început handbalul la Bistrița, în 1991, fiind descoperită de antrenorul Dumitru Găvan
• A fost remarcată în 1994 de Gheorghe Tadici, care a adus-o la Silcotub Zalău, de unde a și promovat la echipa de senioare
• Posturi: inter, centru, fiind una dintre cele mai bune apărătoare ale României de-a lungul carierei
• În 1996 a câștigat City Cup cu Silcotub Zalău
• Campioană europeană de junioare (1998), campioană mondială de tineret (1999) și campioană mondială universitară (2002) cu reprezentativa României
• Din 2006 a trecut la Oltchim Rm. Vâlcea, unde l-a avut antrenor tot pe Gheorghe Tadici
• A câștigat cu Oltchim Cupa Cupelor EHF și Trofeul Campionilor EHF în 2007, a fost finalistă în Liga Campionilor (2010)
• A câștigat 8 titluri de campioană a României cu Silcotub Zalău și cu Oltchim Rm. Vâlcea
• În 2008 a fost portdrapelul României la festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing
• În 2011 a revenit la HC Zalău și și-a încheiat cariera în 2016, la CSU Oradea
• Are propriul club de handbal feminin juvenil, împreună cu fosta colegă Ana Maria Șomoi 

• Oricât de mici ar părea, sumele donate de cititorii GSP vor însemna enorm pentru cei care așteaptă o mână de ajutor din Inima Sportului
• Dacă știți cazuri de sportivi cu probleme și credeți că ar putea fi ajutați prin campania Inima Sportului, ni le puteți semnala la adresa de email gazeta@gsp.ro
• sumele donate pe GSP.ro sunt colectate în contul Fundației Ringier și apoi direcționate către cei în nevoie. Fundația Ringier este o organizație non-profit ce aparține de grupul Ringier, cea mai mare companie media elvețiană, care deține în România, printre altele, și brandul Gazeta Sporturilor

• Citește AICI despre alte cazuri din campania „Inima Sportului”!