Viața Cristinei Pîrv este ca un roman care ar putea sparge toate topurile. "Chiar mă gândesc să scriu o carte", spune zâmbind cea mai mare voleibalistă pe care a avut-o România # 18 trofee cu echipele sale de club în 20 de ani de carieră, plus 19 premii individuale. Inclusiv de două ori titlul de cea mai bună jucătoare a Campionatului European
- Doamna Pîrv, sunteți o femeie foarte apropiată de credință.
- Acum sunt mai aproape! În familie se cultiva credința, mergeam la biserică. La 9-10 ani spuneam mereu: "Eu vreau să vorbesc direct cu Dumnezeu! Preotul acesta este ca mine". Am venit de acasă cu credința și frica de Dumnezeu, doar că mi-am dat seama că este dragoste de Dumnezeu, nu frică. Am avut multe experiențe în momentele cele mai grele.
- Primul dintre ele când a fost?
- După ce m-am despărțit de soțul meu (nr. Gilberto Amauri "Giba", unul dintre cei mai valoroşi voleibaliști din istorie). Într-o seară eram acasă cu copiii, dar eram cu un picior în depresie. "Unde mă duc?". După ce i-am culcat, am stat liniștită în pat și am început să mă rog. Lumea îmi spunea că Dumnezeu îți vorbește. "Dumnezeule, eu nu mai am nicio putere să merg înainte. Nu mai pot!". Într-un moment a sunat un clopoțel argintiu și-am auzit "Você está curado!". Adică "Tu ești vindecată!". Era o voce clară, puternică. Wow!, ce s-a întâmplat... Din aceea zi am început să fiu din ce în ce mai bine.
- Ați trecut printr-un moment greu inclusiv cu fetița dumneavoastră.
- Da, da. Eram la Curitiba, în Brazilia, unde locuiam. Am dus-o de urgență la spital pentru că avea apendicită. Am operat-o, după două zile a venit acasă. Totul bine. După două săptămâni m-a sunat de la școală „Mami, nu sunt bine!". Apoi m-a sunat directoarea. Am ajuns albă la față acolo. Ne-am dus direct la spital: "Trebuie s-o băgăm direct în sala de operație!". Pff! Avea 11 ani, în 2015, un an greu pentru mine, când mi-am pierdut tatăl și sora.
- Și s-a rezolvat problema?
- De unde... Au operat-o atunci, dar pe zi ce trecea îi creștea burta. Parcă era gravidă în 4-5 luni. Nu mânca, dar ea se umfla. Am ajuns la spital, a venit doctorul. „Cristina, trebuie să-i mai facem o ecografie". După toate examenele mi-au zis că „mâine trebuie s-o deschidem din nou...". Ce să faci ca mamă?! A fost un moment extraordinar de greu.
- Ce s-a întâmplat până la urmă?
- Toată noaptea am stat și m-am rugat cu mâinile pe burta ei. Stăteam în fund, pe un scaun, nu puteam să dorm, și mă rugam cu mâinile pe burta ei. A fost o luptă spirituală. Mă rugam și plângeam. Am avut o putere și o credință atât de mare... Dimineața a venit doctorul să îi facă ultimul set de examene ca să intre în operație. Am mers la ecografie. A venit doctorița, s-a uitat și-a mai chemat un medic. Și încă unul. Și încă unul. Și încă unul. Inclusiv doctorul care trebuia s-o opereze.
- Nu v-ați pus tot felul de întrebări?
- E, nu! "S-a întâmplat ceva?". „Imediat, doamna Pîrv!". Vorbeau între ei, erau nedumeriți. „Doamna Pîrv, nu mai trebuie operată! Uitați examenele de aseară și cele de azi". Am început să plâng... Ce putea să fie dacă nu un miracol? După câteva zile pe care le-am petrecut în spital, Nicoll mergea prin saloane să se roage pentru copiii care erau acolo. Sunt lucruri pe care nu poți să le explici. N-ai cum să nu fii alături de Dumnezeu!
- Dar când v-ați apropiat cu adevărat de Dumnezeu?
- În Brazilia, citind Biblia în portugheză. Mama a fost în Brazilia la biserica noastră, cea baptistă, și îi plăcea foarte mult. Plângea când vorbea pastorul, deși nu înțelegea. La un moment dat mi-a zis: "Ce bine că te duci și ne iei și pe noi, după momentele tale grele. E mai bine că te duci la biserică și n-ai luat-o pe alcool și droguri. Dar nu te boteza!". Eu nu eram botezată pe atunci. Mie nu-mi zicea niciodată să nu fac ceva și mi-a rămas chestia asta în cap.
- Adică v-a surprins mesajul ăsta.
- Da. Mă frământa. Când am ajuns în România mi-a zis din nou: „Dacă vrei să te botezi, să o faci doar după ce mor eu!". Atunci am început să mă rog. Am învățat de la pastorul din Brazilia ca atunci când ai probleme să te închizi în camera ta și să vorbești cu Dumnezeu așa cum ai vorbi cu un prieten. M-a ajutat! Când avem probleme noi sunăm pe oricine altcineva în loc să apelăm la Cel care chiar îți dă un răspuns și niciodată nu te lasă fără.
- Și...
- După câteva luni bune i-am zis lui Dumnezeu: „Dacă e să mă botez, te rog să-mi găsești cel mai bun moment pentru asta". M-am trezit într-o sâmbătă dimineață și am sunat-o pe mama. „Tu crezi în Dumnezeu?". „Da!". "Și eu. Te-am sunat să-ți spun că mă botez". "Iar începi cu religia ta...".
- Mai departe ce s-a întâmplat?
- A trecut o lună până să mă botez. Mama aproape a murit în brațele mele, după ce-a venit salvarea de două ori la ea. M-am botezat pe stadion. Era pandemie și nu se putea altfel. Am cerut un moment intim, extraordinar și s-a întâmplat să fie pe Cluj Arena.
După aproape trei decenii pe care le-a petrecut departe de România, Cristina Pîrv s-a întors la Cluj și ar face orice pentru a ajuta sportul românesc, pe care-l consideră în declin din cauza lipsei de interes a guvernanților. Își amintește cu emoție experiențele pe care le-a avut peste hotare și povestește cum a fost implicată într-un jaf într-o clinică de psihologie.
- După 27 de ani v-ați întors acasă. Nu fost grea revenirea?
- Clar a fost! M-am întors, dar eram străină în casa mea. Acum sunt bucuroasă acasă, chiar dacă nu mă gândeam niciodată că o să mă întorc. Pe copiii mei nici nu voiam să-i învăț românește pentru că nu mă gândeam la revenire. Dar am învățat un lucru, acela ca niciodată să nu spui niciodată.
- Ce-ați găsit schimbat, cum ați găsit țara?
- În 1991 am plecat pentru prima dată de aici și s-au schimbat multe de atunci. Mentalitatea, lumea. Oamenii au început să se deschidă, au apărut investitorii străini, românii au plecat și ei prin alte țări. Din păcate, școala și sportul au scăzut, deși în străinătate toată lumea pune accent pe ele și încearcă să le ridice.
- Privind din exterior cum se vedea România?
- Simțeam că aici oamenii nu au dragoste față de oameni! Lucrul ăsta mă frământa tot timpul. Inclusiv la magazine când mergeai lumea nu era deloc preocupată de tine. Să te ajute, să te servească cu bucurie, cu generozitate. Mama când a venit în Brazilia a vrut să-și cumpere niște pantofi, i-a scos tot magazinul afară până i-a găsit ce voia ea! În România nu se face așa ceva, la a doua pereche probată deja se uită strâmb la tine... Când pui o întrebare lumea se strâmbă!
- Ați trăit în culturi diferite, am vrea să ne spuneți ceva despre fiecare.
- În Italia am învățat multe despre artă, cultură și chiar mâncare. Inclusiv despre paste, fiecare model are un sos special. În Brazilia am învățat despre bucuria și spiritul lor, indiferent dacă sunt bogați sau săraci, albi sau negri, ei sunt fericiți, iar spiritul lor m-a molipsit. În Rusia mi-a plăcut foarte mult, pentru mine a fost cea mai bună experiență.
- Serios?
- Păi, am plecat din comunism și m-am întors tot în comunism, dar pentru mine a fost o deschidere mentală mare. Mi-am dat seama că pot să trăiesc oriunde. Din octombrie până în aprilie a nins în fiecare zi, dar toți copiii erau pe stradă și se jucau. Erau -15 sau -20 de grade și lumea își lăsa copiii chiar să doarmă pe stradă, iar imunitatea lor se crea de când erau mici.
- În Franța?
- Am descoperit că sunt foarte pedanți, să nu fie atinși. În Argentina m-au impresionat că aveau foarte multe parcuri și se preocupau mult de sănătate. Acolo a fost pentru prima dată când m-am dat cu patinele cu rotile, pentru că am fost molipsită de restul. În Japonia n-am stat, dar am fost de multe ori acolo, iar japonezii mi se par enervanți cu perfecțiunea lor!
- Dintre toate aceste țări, Brazilia a fost ca o a doua casă pentru dumneavoastră.
- Brazilia este o țară destul de periculoasă, dar mi-a plăcut foarte mult. Copiii mei s-au născut acolo. Cultura lor este extrem de diferită, în funcție de oraș. Altă cultură, altă mâncare, mereu extrem de bună și de variată. Așa cum sunt și ei extrem de variați ca oameni.
- E chiar atât de periculoasă Brazilia?
- Da, este. Multă lume mă întreba de ce m-am întors în România, dar siguranța pe care o am aici nu o aveam în Brazilia. Când m-am întors în România mi-era teamă, rămăsesem marcată. Nu știam unde să-mi țin geanta, îmi închideam geamurile de la mașină, mă uitam dreapta, stânga. Iar acolo mergeam doar cu mașină blindată!
- Serios?
- Da, da, da. Aveam inclusiv o geantă fake, nu umblam cu bijuterii, cu ceas. Din nefericire, tot am trăit un moment extrem de neplăcut. Mi s-a întâmplat într-o zi când am mers la psiholog. Era o clinică cu două etaje și am lăsat mașina chiar în față. Când am intrat, era un coridor mare, iar în spatele meu au apărut doi tipi. M-au abordat imediat "money, money, money". M-am întors... Aveam cheile de la mașină, telefonul și geanta în mână. "Luați!". Asta a fost reacția mea... M-am și pregătit pentru asta pentru că vedeam documentare.
- Să știți cum să reacționați?
- Da, în momentele de pericol. Și le-am dat geanta, mi-au luat cheile și telefonul, dar ei erau tot cu "money, money, money". Mi-am scos portofelul și l-am dat! N-au vrut să-mi ia geanta. Au mers la restul oamenilor de la recepție. Amândoi aveau pistoalele la brâu! Și erau drogați cu siguranță. Ne-au luat pe toți, vreo șase, șapte persoane, și ne-au băgat într-o sală. Unul dintre ei a venit la mine din nou și m-a întrebat: "Ce-ai în geanta aia?". "Ți-am dat...".
- Nu erau mulțumiți cu ce primiseră din prima?
- Exact, tot voiau mai mult. S-au dus imediat la o altă tipă ca să-i vadă ceasul de la mână și i-au spus "ăsta nu e bun". S-au întors la mine: "Dă-mi să văd ce ceas ai! Dă-l încoace!". Și mi l-a luat. Era un Cartier, primul meu ceas, pe care-l aveam de vreo 15 ani. L-au luat și l-au băgat într-o geantă mare neagră. Mi-au luat și cheile de la mașină. Mi-au furat tot din mașină și-au lăsat-o abandonată. Ei au plecat cu taxiul și nu i-a prins nimeni. Aveau doar bijuterii și bani, după ce au mai jefuit vreo două magazine.
„Sportul mi-a schimbat viața și mi-a dat totul"
- Și nu v-a fost teamă că putea să vi se întâmple ceva mult mai grav?
- Toată lumea mi-a zis că am avut o reacție liniștită, dar asta s-a întâmplat pentru că văzusem acele documentare. Dacă eu eram agresivă sau panicată, ei deveneau și mai agresivi. Inclusiv în camera aia era o tipă care plângea și tremura și-am țipat la ea. S-a speriat... Cu cât ea se panica, hoții erau mai agresivi și eram în pericol tot mai mare. Și-a înghițit plânsul și n-a mai zis nimic. N-am rămas cu sechele de la incident, dar mereu mi-era frică să nu se mai întâmple ceva.
- Copiii dumneavoastră ce fac acum? Fac sport?
- Nicoll are 19 ani și este în Brazilia, joacă la o echipă de acolo și o susțin fiindcă acolo se poate dezvolta mai bine. Eu am plecat la 14 ani de acasă, ea la aproape 18. E datoria noastră de părinți să-i susținem. Mie mama mi-a zis: "Du-te și fă-ți drumul tău că nu vreau să ți-l stric!". Patrick are 15 ani și joacă fotbal la CFR Cluj, la grupa 2007. Are talent și la volei, dar n-a vrut să facă. Fotbalul a fost prima dragoste. Eu nu le-am impus sportul de performanță, dar pentru orice om sportul e important pentru că-i poate schimba viața.
„Vreau să las ceva în urma mea"
- Ați schimba ceva acum din cariera dumneavoastră?
- Din carieră nu, sigur nu. Aș face din nou același lucru pentru că pasiunea mea pentru sport și pentru volei va rămâne până voi închide ochii. Dar vreau să las ceva în urma mea, după ce-am făcut Academia de volei de la Cluj. Cred că este obligația mea să las ceva în urmă. Eu am plecat de la țară, de la Turda, și când am mers prima dată spre București abia vorbeam românește bine. Sportul mi-a schimbat viața și mi-a dat totul. Bucuriile, familia, prietenii, cultura, mentalitatea, m-a format ca om. Trebuie să mulțumesc cumva.
- Dar de ce vă simțiți obligată să lăsați ceva României?
- Pentru că eu sunt româncă!
- Doar pentru asta?
- Cred că da.
- Dar marea performanță ați atins-o în străinătate.
- Da, dar de aici am plecat! Aici am învățat și aici am crescut cu primul meu antrenor la Turda, apoi la Dinamo am ajuns pe teren cu cele mai bune jucătoare din țară, campioanele României. La 18 ani am fost cea mai bună jucătoare din Europa, cu România.
"Punem mai multă bază pe străini decât pe români"
- Sportul românesc cum îl vedeți acum?
- Bună întrebare! În general destul de jos față de restul țărilor unde am trăit. Destul de jos... Uitați-vă la Ungaria cum a investit în sport și cum a crescut. Avem mult de lucrat și cine este acolo, sus, la Ministerul Sportului... Sportul este o altă formă de educație și ar trebui să ne folosească mai mult pe cei care am avut rezultate pentru România. Noi, ca sportivi, suntem cei mai buni ambasadori ai acestei țări și-ar trebui să ne folosească și să fim mai implicați în dezvoltarea sportului.
- Dacă ați avea posibilitatea să schimbați ceva în sportul românesc...
- Introducerea în școli a mai multor ore de sport!
- România are anumite elite, David Popovici, Cristina Neagu, Simona Halep. De unde îi descoperim, că nu prea sădim nimic?
- Trebuie să cultivăm și să dezvoltăm sportul de masă. Asta a fost mentalitatea mea când am venit în România, să fac ceva să-mi vină copiii la volei. E clar că nu o să scot 150 de copii de performanță din 150. Dar oare câți pot să scot dacă am cinci sute, o mie sau cinci mii?
- Aveți dreptate!
- Nașul meu este secretar de sport în Brazilia. A venit de curând și mi-a spus că doar regiunea Minas Gerais a avut un eveniment sportiv cu 55.000 de sportivi! Noi în România avem două, trei mii de legitimați la volei. Trebuie să ne focusăm pe categoriile de bază și să scoatem sportivi mari. Noi avem străini, în loc să avem români...
- Străinii ne ajută pentru a face performanță.
- Evident! Clar! Și eu am fost străin, am învățat și am dus experiența mea în țara unde am jucat. Dar noi punem mai multă bază pe străini decât pe români. Trebuie să învățăm de la ei, dar focusul trebuie să fie pe români.
"Aș vrea să dezvoltăm mai mult sportul"
- Nu v-a tentat niciodată postul de ministru al sportului? Sau să intrați în politică ca să schimbați lucrurile?
- Eu n-am fost căutată nici măcar de federația noastră de volei... La ultima ședință din 2022, bine, prima și ultima la care am participat, le-am zis: "De ce eu nu am loc la federația română, dar am loc la federația internațională?!".
- Și răspunsul?
- "Păi, noi am vrut să te propunem vicepreședinte...". Dar eu n-am avut nicio întâlnire cu ei în care să vedem ce putem să schimbăm și ce putem să folosim din experiența fiecăruia. Eu am vrut mereu să facem o echipă, nu să iau locul cuiva. Din păcate, astea sunt lucrurile de aici. Dar probabil ei au gândit: "Ce experiență ai tu în România când ai stat doar pe afară?". Așa că am preferat să mă focusez doar pe ce fac eu. Normal că aș vrea să dezvoltăm mai mult sportul.
- V-a durut atitudinea lor?
- Da! Clar că te doare, îți dai seama. Nu ai ce face, nu vor și n-ai cum să ajungi acolo. De exemplu, în 2021 m-am dus cu cei de la Confederația Europeană în Zadar. Eram event manager la Campionatul European din Croația, unde trebuia să plec luni dimineață. La noi, în Cluj, se desfășura o altă grupă a Europeanului și ei m-au sunat vineri după-masă. "Cum de nu ești cu noi la Cluj?". "Pentru că federația română nu are nevoie de mine! Federația europeană m-a căutat de cinci, șase luni". Ce pot să fac mai mult decât să zic că sunt aici și că vreau să ajut sportul românesc?! Nu o să vin niciodată să bat la ușă și să mă pun în genunchi!
- Ar fi târziu să vă cheme acum cineva?
- Nu știu ce să spun. Eu sunt deschisă, dar depinde ce vor să facă. I-am întrebat care sunt obiectivele pentru echipele naționale. "Să ne calificăm la Europene". "Și după?". "Păi, stai să ne calificăm mai întâi". Nu! Noi trebuie să avem plan pe patru ani, așa cum se face și afară. Îți plănuiești jucătorii pe care-i crești pentru opt ani! E total diferit, de-aia noi suntem mult în spate.
"Ca femeie am suferit până când am devenit o victimă!"
Cristina Pîrv dezvăluie prin ce a trecut după divorțul de Gilberto Amauri, „Giba”, cel mai mare voleibalist din istorie, dar și cum a reușit să treacă peste șoc când a aflat că soțul său avea două amante.
- Ați fost căsătorită timp de aproape 10 ani cu Giba. Și spuneați că ați fost pe marginea prăpastiei după divorț.
- Da.
- A fost mai grea despărțirea sau momentul în care ați aflat că avea două sau chiar mai multe amante?
- Pfff! Wow! Bună întrebare... Nu știu. Cred că ambele momente au fost foarte grele. La orice mă așteptam, dar nu la chestia asta. Eu sunt foarte familistă, iar visul meu a fost să rămân în aceeaşi formație toată viața. A fost un moment extraordinar de greu, n-a fost deloc ușor să trec peste el.
- Și cum ați făcut-o?
- M-am dezvoltat foarte mult ca persoană. Am început să investesc mai mult în mine, să mă văd mai mult de mine. Am început să mă apreciez mai mult fiindcă mă lăsasem deoparte. Și totul devenise mai important decât mine. Și nu se poate să fie așa. Acum pentru mine în primul rând este Dumnezeu, apoi eu, copiii, cariera și restul. Dacă eu nu am grijă de mine, nu poate avea nimeni.
"Mi-am dat seama că nu mai pot să fiu o victimă"
- Nu toată lumea, probabil, are puterea asta.
- A fost o dezvoltare personală extremă și am investit mult în mine. Inclusiv în cursuri de inteligență emoțională, în cursuri de dezvoltare personală, psiholog, credință... Eu spun așa: "Eșecul este inevitabil, doar suferința este o alegere!". Cât alegi să suferi? O zi, o lună, un an...
- Și cât a durat suferința?
- Până când am înțeles că eram o victimă. Când mi-am dat seama că nu mai pot să fiu o victimă, ci doar o femeie mai puternică, o femeie mai dezvoltată, o femeie mai apreciată. Mi-am dat seama că pot să fac mai mult. Mi-a fost foarte greu, dar poate a fost necesar să trec prin chestia asta.
- După cât timp ați șters experiența neplăcută cu fostul soț și ați vorbit din nou?
- Tot timpul am vorbit pentru că avem împreună copii. Dar acum nu mă mai doare! Mi-am dat seama de fiecare dată când l-am văzut că nu mă mai doare. Îl apreciez doar fiindcă este tatăl copiilor mei și îi mulțumesc pentru asta. Și îi mulțumesc și pentru lucrurile mai puțin fericite, pentru că așa am reușit eu să mă dezvolt mai mult. Să mă văd cum sunt, să investesc mai mult în mine. În ziua de astăzi nu mă mai doare! Și mi-am dat seama cât de puternică am fost.
- Ați putea să fiți un model pentru generația actuală, care e din ce în ce mai depresivă.
- Așa este. Ați atins un subiect foarte actual. Văd copii de 13-14-15 ani, inclusiv la mine la Academie, care se luptă cu aceste depresii și stări. Poate lipsa părinților aproape de ei contează. Părinți care trebuie să dea dragoste copiilor. Copiii au nevoie de validare și de dragoste. Două lucruri pe care nu se mai lucrează.
- Motivul principal fiind?
- Acela că acum tot accentul se pune pe bani, bani, bani, bani, bani! Și uităm că noi avem nevoie de persoane, de dragostea dintre noi. Părinții își iubesc copiii, dar nu mai au timp pentru ei! Cadoul meu cel mai prețios este timpul meu cu copiii mei, pentru că asta nu se întoarce! Cred că trebuie să avem timp prețios cu copiii. Acum nu mai mergem pe a fi, a face și a avea. Am ajuns la a avea, a face și a fi. Aici trebuie să lucrăm mai mult în viața noastră.
"Avem 160 de copii la Cluj și încă 50 la Câmpia Turzii"
- Simțiți acum că sunteți la cea mai bună versiune a dumneavoastră?
- Știți cum spun eu? Sunt tot aceeași, dar nu voi fi la fel pentru totdeauna! Vreau ca în fiecare zi să fiu mai bună, iar astăzi sunt mai bună decât ieri, iar mâine mai bună decât azi. Vreau să continui să mă dezvolt pentru că mi-am dat seama că pot să fiu mai bună și putem să fim mai buni chiar dacă avem un eșec mare și dureros. Putem să luăm mereu lucrurile bune și să devenim mai buni.
- Ce reprezintă "Academia de Volei Pîrv 11" în momentul ăsta?
- Academia am deschis-o în 2019, chiar pe 11 noiembrie. Avem acum la Cluj 150-160 de copii. Am mai deschis la Câmpia Turzii o grupă cu 50 de copii. Cred că este o performanță, mai ales că am trecut printr-o pandemie. Am fost inclusiv la domnul primar Emil Boc, fiindcă vreau să creștem mai mult, dar avem o problemă cu sălile. Dânsul vrea să facem o colaborare și mă bucur că lumea e deschisă și putem să facem ceva bun. Pentru mine, fiecare copil care vine la sport înseamnă o viață schimbată. Am avut copii care nu știau să țină mingea în mână sau să alerge, iar acum este o bucurie când îi vezi. Transformările lor sunt cea mai mare bucurie pentru mine.
- Pe lângă urmele vizibile rămase în urma voleiului, cât de dur e sportul pe care l-ați făcut și ce urmări are?
- Aoleu. Degetul ăsta mic săracul... Și copiii râd de el. Eu am avut multe probleme cu degetele, tendoanele rupte. Articulațiile, umărul de multe ori, spatele, genunchi, ruptură de ligamente... Cam astea sunt accidentările mai grave.
CV Cristina Pîrv
- Data naşterii: 29 iunie 1972
- Locul naşterii: Turda
- Post: atacant
- Cluburi: Dinamo (1986-'91), Edilfornaciai San Lazzaro (1991-'93, Italia), Gipsy San Lazzaro (1993-'94, Italia), Sabelli Conad Fano (1994-'95, Italia), Medinex Reggio Calabria (1995-'97, 1998-'99, Italia), Minas (1997-'98, 1999-'02, Brazilia), Capo Sud Reggio Calabria (2001, Italia), Asystel Novara (2002-'04, 2005-'06, Italia), RC Cannes (2004-'05, Franța)
{{text}}