Dănuț Lupu reprezintă definiția fotbalistului român de astăzi și dintotdeauna. Talentat, capricios, neprofesionist, incapabil să se adapteze altundeva și cu altcineva, dacă nu i se mângâie în permanență creștetul și, mai presus de orice, mereu în căutare de vinovați pentru propriile eșecuri. Ultimii pe care i-a cășunat au fost Hagi și Anghel Iordănescu, responsabilii, vezi Doamne, pentru nemeritata lui absență din marea națională a României.
Cine a fost, de fapt, Dănuț Lupu? Un fotbalist înzestrat cu un fizic atipic românilor, masiv și puternic, extrem de tehnic, inteligent în joc și capabil să își bată joc constant de tot ce i-a dat Dumnezeu. Te și umflă râsul când auzi în zilele noastre că al de Florinel Coman sau nu-știu-ce alt fotbalist nu ”își maximizează” talentul din cauza exceselor din afara terenului. Ei nu s-ar fi calificat nici să îi țină paharul lui Dănuț.
Nu, băieți, Lupu a fost ăla care avea în el măreție, dar a ignorat-o cu bună știință. Era fabulos, te vrăjea în cele mai tari meciuri din istoria fotbalului nostru, celebrele Dinamo-Steaua sau Steaua-Dinamo din anii premergători revoluției. Era capabil să țină câte doi-trei adversari în spinare (și ce adversari) și să-i facă să pară neputincioși, iar în tot acest timp să gândească soluția perfectă de continuare a fazei.
Lupu avea tot ce îi trebuia pentru a fi un gigant al fotbalului nostru, mai puțin educație, iar acest neajuns nu i l-a putut vindeca nici măcar Mircea Lucescu, antrenorul perfect pentru genii neînțelese precum Lupu ori Sergen.
Da, Lucescu l-a salvat când a furat prin Scoția înaintea unui meci european al lui Dinamo, l-a tras după el în Italia, la Brescia, pentru a-i redresa cariera marcată de lunile de închisoare petrecute în Grecia, a închis ochii la nesfârșitele nopți pierdute în perioada Rapid, dar mai mult de atât nu a putut face. Era de datoria lui Dănuț, doar că el a fost mai mereu preocupat de ce se petrece după meci, după antrenament, decât de munca asta care îi punea pâine și whisky pe masă.
În tot acest timp Hagi, Popescu, Petrescu, Lupescu, Gâlcă, Belo sau Dorinel Munteanu își vedeau de muncă prin străinătate. Nu aveau nici kilogramele în plus ale lui Lupu, nici permanentele conflicte ale acestuia cu tot ce mișcă în jur și nici nu le cereau constant tehnicienilor să îi păsuiască la antrenamentul de a doua zi. Ei încercau să rămână cât mai mult prin campionatele mari ale Europei, nu căutau culcușul cald și comod al Diviziei A.
L-au exclus pe Lupu din echipa României? Aveau puterea asta? Poate că da. Vorba aceea, l-a scos Michael Jordan pe Isiah Thomas din Dream Team-ul de la Barcelona 92, pentru că nu îi plăcea de el și ar fi riscat să strice grupul. Dar Dănuț, cu tot respectul, oricine renunța la tine, nu doar Iordănescu. Dacă băieții ăia mai serioși veneau la oricare dintre noi și ne ziceau că nu au nevoie de unul ca tine printre ei, destinul tău era același. Spre diferență de zilele noastre, în acea perioadă era nevoie și de altceva, în afara talentului, pentru a-ți cânta imnul.
{{text}}