În realitate, FCSB, clubul consoanelor, este opera unui infractor.
Harababura de la FCSB, în care Strizu a ajuns concomitent subiect de bancuri și minge de ping-pong, nu are nicio legătură cu felul în care ar trebui să fie condus un club profesionist de fotbal. Dar FCSB nu este un club profesionist de fotbal decât cel mult în înțelesul românesc al termenului.
Modelul toxic
În realitate, clubul consoanelor este opera unui infractor eliberat înainte de termen, care a cumpărat în viu și dictează ca în prima tinerețe, la stână. Acesta este un model absolut toxic, nici în Africa Subsahariană nu găsești așa ceva.
Mai clar: este modelul cel mai toxic și a avut ecou, prin portavocele din fosta presă, în întreaga societate. Competența nu contează. Contează hatârul și, dacă te-am angajat, e ca și cum mi-am luat preș.
Tot mai primitivi
Asta e toată moștenirea emanatului de la periferia fostului Sector Agricol Ilfov. Condusă așa, și o covrigărie ajunge de râsul curcilor. Iar România e semnificativ mai primitivă decât era în secolul trecut și asta are directă legătură cu cel mai mediatizat dintre cetățenii ei.
Fotbalul românesc și-a epuizat moștenirea organizării din vechiul regim la sfârșitul mileniului al II-lea. A existat cu adevărat până în 2000. Apoi au venit agonia, dispariția.
Sute, poate o mie
Doar doi mari fotbaliști au apărut în România în secolul acesta: Chivu și Mutu. Și ei și-au încheiat carierele de mai bine de un deceniu și oricum sunt tot consecințele celeilalte epoci.
Acum patruzeci sau treizeci de ani, România avea zeci de fotbaliști mari, o mână de fotbaliști foarte mari și un geniu al jocului, Hagi. Și sute, dacă nu peste o mie de fotbaliști care puteau juca oricând la un nivel mediu european.
Delir, declin și gargară
Și nu e absolut deloc întâmplător că de douăzeci de ani „fenomenul fotbalistic" e legat de acel personaj ubicuu cu acces direct la Dumnezeu, ca în saloanele obregiene, și la prime-time. E de mirare doar că nu primesc slujbașii și două șuturi îndărăt, ca în Stan și Bran. Fotbalul românesc a mai pâlpâit acum cincisprezece ani și acum șapte ani, cu două calificări la Europene, și de atunci avem doar delir, declin și gargară.
Nu e loc de el
Iar cluburile care încearcă să se apropie măcar de profesionalism abia sunt urmărite. Căci, firește, nu e loc de moșierul care n-a ieșit niciodată din feudalism și insistă să tragă tot restul lumii acolo. Și e urmat, căci răul vinde și atrage.
Cât o să mai joace Universitatea Cluj pe acel gazon penibil?
Și nu, clubul reapărut în curtea Armatei nu e ce trebuie. Nu ne putem întoarce la un model sovietic de acum optzeci de ani! Nu într-o țară NATO, ce înseamnă asta?!
Opera tovarășului general doctor
Cât despre brava armată a României, asta e o instituție care a reușit să-l facă general până și pe ă-ă-ă-ă-Ciucă. Apoi, desigur, politicul l-a îmbrățișat și l-a uns peste țară să o conducă și el o tură, ca pe căruță. De ce să nu o conducă și tovarășul general doctor? El ce are? N-are doctorat? Așa că, dacă se pricepe la fotbal cum se pricepe și la politică, să nu ne mire dacă nu duce Armata noua Steaua până în ultima ligă...
Modelul mititel
Bun, între timp, Craiova Mititeilor trage la play-off și un nou model li se arată noilor generații: Mititelu Junior. Iar la Cluj, oraș care are mofturi de nu-i ajunge nici Bavaria la nas, se joacă fotbal pe un gazon de liga a șasea, cum corect a punctat Alibec.
Iluminatul Boc și prea-slăvita administrație clujeană, atât de ahtiată după imagine, ar face bine să vadă că, momentan, imaginea e a unui gazon mereu deplorabil.
Și e păcat că nu se mai vede nici măcar victoria fotbaliștilor conduși de Neluțu Sabău în fața celor conduși de Gică Hagi. Așa ar trebui să fie fotbalul românesc, cu meciuri între echipele celor din Generația de Aur (dar nu jucate pe tăpșan). În schimb, e cu scandaluri, șmenuri și sictir.
Sfârșitul
Și mai vin și meciurile naționale cu Andorra și Belarus, când vom mai descoperi ceva la care românii excelează: Scuze, nu e vina noastră, atât s-a putut! Dar până atunci - bravo - o să tot vedem circul cu licența Pro scoasă la produs și vom tot auzi întrebarea: Care e problema?
Problema e că unde sunt legi proaste, aplicate la mișto și nimic altceva în afară de parale nu mai contează - ei bine, acolo e sfârșitul, sfârșitul rezultatelor și sfârșitul speranțelor.
{{text}}