Adrian Bumbescu - fundașul de fier al Stelei din anii ’80 - a vorbit la GSP Live despre performanțele incredibile din teren, dar și despre întâmplările spectaculoase din afara lui
E primăvară în Ghencea, baza e toată un furnicar, doar stadionul nou dormitează în soare ca o bestie blândă. Într-o clădire veche de lângă terenurile de antrenament, un bărbat cărunt cu nasul și arcadele mușcate de cicatrice se pregătește de o nouă zi de muncă.
Actualul consilier pe probleme tehnice al lui Daniel Oprița are 63 de ani, dar în călcătura lui au rămas urmele mersului ușor cocoșat care în anii ’80 intimida atacanții mari din Divizia A și din Europa. Adrian Bumbescu a avut o reputație de dur. Bass-ul din vocea lui ascunde însă o blândețe aproape invizibilă.
Poveștile lui - și are o groază după 7 titluri luate cu Universitatea Craiova, Dinamo, Steaua, plus două finale de Cupa Campionilor, plus numeroase alte meciuri tari europene - spuse cu un aer mucalit la GSP Live păstrează savoarea unor vremuri demult apuse pentru fotbalul românesc.
Bumbescu, la 63 de ani, pe terenul de antrenament din GhenceaPițurcă a zis că dacă jucam azi aș fi avut 20 de milioane de euro pe an salariu. Cu banii ăștia, probabil că aș fi investit într-un centru de copii, în paralel cu munca pe care o depun aici. Ar fi fost o academia mai mare ca a lui Hagi (râde)
- Adrian Bumbescu
DIN CUPRINS
- de ce a fost sabotat din interiorul clubului transferul lui în străinătate
- frica îngrozitoare de dinaintea finalei de la Sevilla și modul nefiresc în care a sărbătorit uriașa victorie
- cum a plecat ministrul Apărării nervos dintr-o ședință din cauza lui Lăcătuș și Hagi
- bătaia nevăzută cu Hristo Stoicikov, Balonul de Aur din 1994, de pe tunelul din Ghencea
- l-a iertat sau nu pe Emeric Ienei pentru că nu l-a luat în lotul pentru Mondialul din 1990?
- cum a fost scos din echipa națională de seara până dimineața
- escapadele cu Iovan și cum a căpătat reputația de campion al șprițurilor
- cum l-a îndepărtat Anghel Iordănescu de la Steaua
7 titluri de campionare Bumbescu în carieră. A fost primul jucător român alături de Tudorel Stoica ajuns la această performanță după campionatele cu Universitatea Craiova (1980), Dinamo (1982) și Steaua (1985, 1986, 1987, 1988 și 1989)
- Faptul că nu ați jucat în străinătate e un mare regret al carierei.
- E adevărat. Nu e momentul acum, o să vă spun la momentul oportun. Mi s-au pus câteva piedici. Am avut o ofertă de la Bournemouth, în Anglia, mi s-au luat datele familiale, pașaport tot, plecam cu familia. După două luni, clubul a intrat în deficit bancar, a retrogradat din liga a doua în liga a treia și totul a căzut. După aceea, a fost un turneu în Belgia, m-a văzut o echipă din liga a doua. Cineva din conducere a spus că-mi dă drumul și apoi pe la spate a cerut niște bani care i s-au refuzat. Nu mai dau nume acum.
- Cerea mulți bani?
- A cerut o sumă mare pentru vremea aceea. 70.000 de dolari. Să i se dea lui să-mi dea drumul să plec. Au fost ceva oferte, dar în perioada aceea nu se prea căutau fundași. Eram la apogeul carierei, 30-31 de ani, și am plecat la Callatis Mangalia și apoi la Steaua Mizil. Eram căpitan în armată și trebuia să-mi păstrez gradul. La pensie am ieșit locotenent-colonel.
- Dar lumea vă spunea Colonelul de dinainte, pe teren.
- Da, așa mă strigau colegii. Și ministrul apărării. Dar când am început fotbalul mi se spunea Schwarzenbeck, mi-a pus porecla nea Piști Covaci de la un internațional german. Și acum când mă văd cu foștii colegi de la Craiova, cu Țicleanu, cu Geolgău, îmi zic „Schwarzi”.
„Eram ahtiat după fotbal și porumbei. Vindeau borcane și cumpăram porumbei”
- Ați început fotbalul la Craiova. Ce vă mai amintiți din perioada aia?
- Am început la 9 ani, am avut un antrenor extraordinar, Gil Iordănescu. I se spunea „Minune”, avea șarmul de a ne încânta. Am dat un simplu test pe stadionul Tineretului și după antrenament mi-a dat un jeleu. Acel jeleu m-a atras pe mine să mă duc la fotbal. Era ca o semilună, cu un gust acrișor, ca de lămâie. Și mă mai atrăgea ceva. Făceam baie la duș, nu la albie sau la lighean, ca acasă.
- Cum a fost copilăria dumneavoastră?
- Am petrecut-o mai mult la țară, în vacanțe, la Segarcea. De acolo e mama. Și am iubit foarte mult porumbeii. Eram ahtiat după fotbal și porumbei. Vindeam sticle, borcane, ouăle lu’ mama din cuibar și mă duceam și cumpăram porumbei. Voiajori, viorii, misirlii. Erau specii mai aparte. Îi creșteam, dar mulți plecau înapoi pentru că erau învățați.
- Practic pierdeați banii…
- Pierdeam sticlele, borcanele pe care le vindeam. Plus grâul și porumbul mamei mele. Am făcut asta până la 12-13 ani când am început…
- Să ieșiți cu fete.
- Nooo, no, am ieșit foarte târziu. Nu era ca acum.
- Mă uitam la pozele din tinerețe și aveți față de actor. Blond, păr lung..
- (Râde) ...Când să plec la stadion trebuia să-i fur câte un leu lu’ mama. Tata era milițian, șef de post prin comune, venea mai rar pe acasă, iar mama era casnică. Îi mai luam câte un leu. Luam autobuzul 13 stații până la stadionul Central la dus, la întors veneam pe jos.
- Cu tatăl milițian cum de nu s-a lipit Dinamo de la început?
- Ajungem și acolo. Am început la Craiova, iar până la 16 ani am jucat fundaș dreapta sau mijlocaș dreapta. Nu am dat un randament grozav, apoi a venit Silviu Stănescu și m-a reprofilat fundaș central. Am jucat la tineretul Craiovei cu Irimescu, Geolgău, Țicleanu. La 18 ani am debutat la un meci cu Timișoara, 1-1. N-am avut emoții. Îl aveam pe nea Nelu Oblemenco, Dumnezeu să-l ierte. Și la antrenamente îl loveam și el mă încuraja, nu-mi zicea nimic. Doar „joacă, fă-ți antrenamentul!”. Am jucat și am primit indemnizație de efort 1800 de lei.
- Pe lângă salariu.
- Da. 2.000 de lei de la Autotransport. Aveam acum salariul mai mare decât al lui tata. Nu-mi mai spunea „de ce te duci la fotbal?”. Îmi zicea „mânca-l-ar mama de băiat! A dat bani la lemne”. Sora mea era la facultate la Iași, îi trimiteam bani și ei. Atunci am început să pufăi o țigară, mai trăgeam un Marlboro. Mergeam prin oraș cu prietenii mei Irimescu și Cârțu.
Masă cu 300 de mici și 400 de beri cu rugbiștii de la Dinamo
- Primul șpriț când l-ați băut?
- Târziu, târziu. Am fost băiat cuminte. Cu anturajul am băut, asta strică un fotbalist, anturajul. Mai ales Bucureștiul, care e foarte periculos.
- Ați avut noroc că nu ați început fotbalul în București.
- Da, da. La 19 ani, jucam cam 9-10 meciuri pe sezon la Universitatea. Jucam când era Tilihoi suspendat sau accidentat. Jucam cu Ștefănescu, un jucător extraordinar. Am jucat cu Leeds United, mi-am spart capul. Mai am aici urmă (arată o cicatrice deasupra arcadei stângi). Până m-a pansat pe mine a jucat Cămătaru fundaș central. Nu mai jucasem niciodată în nocturnă. Cu o seară înainte de meci, am făcut exerciții cu o minge imaginară cu Valentin Stănescu. Mi-a zis: „Bă, Chiombe - așa îmi zicea - tu vezi bine?”. Le mai șlefuiam. I-am zis: „Nea Tinele, văd bine!”. Era greu când săream la cap și stăteam cu ochii în reflectoare… Eram copil, n-aveam experiență.
- Cum ați ajuns la Dinamo?
- Aveam 20 de ani, eram încă jucătorul Craiovei, dar eram puțin supărat că nu prea jucam. Mi-a venit ordin de încorporare, în 48 de ore trebuia să fiu în Ștefan cel Mare. A venit un Aro la poartă, m-a luat și m-a dus la Dinamo. Am stat o lună până am depus jurământul. M-a luat generalul Diaconescu undeva la Otopeni și apoi m-au dus cu o mașină direct la Craiova pentru meciul cu Universitatea. Nu am făcut deplasarea cu echipa. La meci, tata era în tribună. Aoleoooo! Ce înjurături a putut suporta!
- Vă pare rău că nu ați prins sezonul european cu semifinală de Cupa UEFA al Craiovei Maxima?
- Nu mi-a părut rău pentru că m-a dus viața, destinul, unde i-a fost cursul. M-am dus la Dinamo, un club extraordinar pe care îl respect, chiar dacă s-or supăra fanii steliști. Niciodată nu o să vorbesc urât despre Dinamo, am câștigat o cupă și un campionat acolo. A fost celebrul meci cu Inter Milani când l-am ținut pe Altobelli. Și mai e ceva. Nu a fost voința mea, eram copil. Nu regret. De la Dinamo a trebuit să plec la Scornicești la schimb cu Alexandru Nicolae.
- Cel care avea să facă două gafe mari la Dinamo, cu Liverpool și cu Sampdoria.
- Sunt inerente. Asta e misiunea ingrată a fundașului central. La Dudu Georgescu, dacă greșea de șapte ori tot 0-0 rămânea scorul. Am mai greșit și eu. Cu Inter, am șlefuit mingea, a dat Altobelli gol.
- Povestiți-ne ceva inedit de la Dinamo!
- În prima lună a trebuit să stau în club, singur. Mai coboram și eu, mă luau rugbiștii cu ei. Marii rugbiști Aldea, Daraban, Borș. Am fost cu ei o dată și am văzut că iau 300 de mici și 400 de beri. Plus tartar. Erau 5 sau 6. Am zis: „Bă, ăștia fac botez?!”. Și de atunci n-am mai fost cu ei. Stăteam cu Stredie și cu Ghiță „Foca” în cameră. Nu ne odihneam, jucam șah toată ziua. Când eram mic, jucam cu tata țintar și după aia am învățat și șah. Aveam un masor la Dinamo, nea Rada, care mă masa 5 minute și apoi 15 minute jucam șah.
- Cum era Cornel Dinu?
- Făceam cuplu cu el. Extraordinar coleg, era mereu cu caterinca. El avea mai multe funcții. Era fotbalist, secund, procuror, scria la Sportul. Era și căpitan de echipă.
- Și dușman cu Lucescu…
- Nu l-am prins pe Lucescu, plecase. Cu Dudu Georgescu era puțin certat.
- Din cauza soțiilor?
- Nu vreau să vorbesc despre asta. În fine, după antrenament, stăteam o jumătate de oră și îmi dădea mingi la semiînălțime, cu șiretul. Eu dădeam niște chifle, e foarte grea lovirea la un metru de gazon. Și m-a mai învățat ceva, să leg fașele elastice la gleznă. Mulți nu știu să pună fașa, trebuie să îți miști piciorul când o pui, altfel rămâne țeapănă.
Cum l-a făcut Halagian să joace cu glezna butuc
- Plecarea la FC Olt a fost ca un pas în spate.
- După ani de zile mi-a zis Dinu că am făcut cea mai mare greșeală. Eu am mai jucat 10 ani, iar Alexandru Nicolae a mai jucat vreo 4 ani. Dar eram la Bistrița în cantonament, era nea Nae (n.r. - antrenorul Dumitru Nicolae Nicușor) și mi-a zis: „Dacă vrei, poți să rămâni, dar îl aducem pe Nicolae, va fi mai greu să joci!”. M-a contactat Halagian și am plecat singur la Târgu Mureș unde era FC Olt în cantonament. Îl cunoșteam pe Pițurcă, făcuserăm junioratul la Craiova. Timp de doi ani am avut acolo o echipă foarte bună, chiar dacă erau jucători cu nume ciudate. Ariciu, Prepeliță, Cățoi, Șoarece.
- Cum era Halagian?
- Dificil. Dar te înțelegea, era pentru jucători. M-a pus pe mine căpitan în locul lui Șoarece și aveam un pariu cu el. Mie îmi spunea „papagale”, pentru că îmi luase banii la poker. Mi-a zis: „Papagale, te duci la fiecare și adunați bani”. De exemplu, Pițurcă dădea 200 de lei, Ariciu 300, Bumbescu 400. Lua banii de la noi pentru meciurile din deplasare. Dacă noi câștigam sau făceam meci egal, Halagian ne dădea înapoi dublu. Dacă pierdeai, banii rămâneau la el. Era pariul lui cu echipa.
- Respecta înțelegerea?
- Da, da! La un meci, aveam glezna butuc, neagră. Mi-a zis: „Papagale, mergi la Iași!”. „Nea Florine, nu pot!”. De-abia mergeam. „Vă dau primă dublă!”. „Lasă-mă, bre, cu prima matale, nu pot!”. Domnule, m-a luat de la ora 7, a venit cu masorul la ușă. „Hai!”. Mi-a pus fașă elastică, Capsolin - un încălzitor bun - de făceai pe tine de durere și am făcut antrenament pe stadion să vadă dacă pot să mă mișc. Șchiopătam, mă durea, dar am jucat în meci, am făcut 1-1. Și m-am întors cu primă dublă și cu glezna dublă. Ne era fomică, trebuia să jucăm.
- Ați venit cu plete la Scornicești, dar Halagian nu suporta părul lung. Nu v-a tuns?
- Nu-i mergea cu mine. Aveam perioade când plecam cu Pițurcă la Craiova. Soția mea născuse, a lui Piți era gravidă cu Alexandru și făceam naveta la Craiova, ne întorceam dimineața. Piți făcea: „Papagale, hai, mergem acasă? Dacă plec singur poate mă dă Armeanu afară”. Eu eram căpitan de echipă. Pe mine nu m-a tuns. La el, în primul rând era să fii bărbierit. Îți punea mâna așa, pe față, să vadă. La dinți, la unghii.
„Eram mai ciobănel, la Steaua a trebuit să mă cizelez”
- Povestesc foștii dumneavoastră adversari că aveați un obicei de a tropăi pe gazon în spatele lor când erau la minge ca să vă audă și să se intimideze. E adevărat?
- Trucul ăsta îl făceam cu Lăcătuș pe culoar, pe tunel. Avea rezonanță. Loveam cu crampoanele în tabla aia și ne uitam așa, peste umărul adversarilor, la numărul de pe tricou. „Tu ce număr ai? Ai venit să câștigi în Ghencea?”. O chestie psihologică. Apoi, nu-mi plăcea să mi se dea craci, aroganțe din astea, să mă dribleze la modul sfidător. Mai erau din ăștia, șmecheri…
- Mai țineți minte vreun episod în care l-ați pus la punct pe vreunul?
- Nu mai țin minte, dar viața m-a dus să joc contra foștilor colegi de la Craiova, de la Scornicești. Uite, mi-am adus aminte de un meci. Am jucat cu Scornicești la Craiova, era 0-0 până prin minutul 80 și ceva. Îi dăduse afară de la ei pe Cârțu și pe Ungureanu, jucau în 9. În a doua repriză, Cămătaru făcea: „Băi, Bumbi, pierdem cupele europene! Ce facem!?”. Domnule, vine Țicleanu pe stânga, centrează, iar Cămătaru m-a călcat când a plecat și a sărit peste mine. A dat gol, mamăăă!, a explodat tot stadionul. Pe de o parte mă bucuram că se duc în Europa, pe de altă parte eram supărat că nu luam prima. Râsu’, plânsu’. Iar lui Cami dacă-i lăsai doi metri de spațiu te curăța.
- De unde v-a venit porecla de dur?
- Am mai avut perioade când jucam mai dur, dar jucam la minge. Când am venit la Steaua, am nimerit într-o echipă tehnică. Eu eram mai ciobănel, a trebuit să mă cizelez, să fac și eu ca ei. La jocurile 5 contra 2 pe care le făceam, dacă intrai două minute la mijloc era echivalent cu un antrenament fizic. Îți trebuia somnic direct după aia. Dacă te băgau Stoica cu ăștia la mijloc, nu mai ieșeai.
- Cum ați reușit să plecați de la Scornicești?
- M-a sunat Pițurcă pe telefonul fix, acasă, și mi-a zis: „Bă, dacă vrei să vii la Steaua vin și te iau!”. A venit cu Mihai, băiatul lui nea Ion Alecsandrescu, cu două Aro, una a rămas la Piți. Apropo, de Aro, se mai proceda la noi cu mașinile astea. Mai ales Boloni, el era un mic escroc (zâmbește mucalit). Venea mai târziu la cantonament (n.r. - la reunirile lotului de dinainte de reluarea campionatului) și spunea că se retrage dacă nu i se dă un Aro.
- Și i se dădea aprobare?
- Păi cum să nu?! Valentin (n.r. - Valentin Ceaușescu, băiatul cel mare al lui Nicolae Ceaușescu) îi dădea imediat.
- Așa…
- Au venit la 5 dimineața, au lăsat un Aro la Craiova acasă la Piți și apoi m-au luat pe mine de la Scornicești. Cu câteva zile înainte auzise ceva fratele lui nea Lică Bărbulescu, care era cumnat cu Ceaușescu. Era un fel de primar la Scornicești, mă mai lua pe la un șpriț, mă mai îmbăta, îmi mai dădea 25.000 de lei doar ca să nu plec. Am plecat și ne-a urmărit miliția până la Pitești. Emil Bărbulescu, nepotul lui Ceaușescu, era șeful miliției. Jucam tenis cu el, făceam saună, i-a părut rău că am plecat. Nici eu nu am procedat bine, dar nu puteam să plec altcumva. Am ajuns în București, m-a cazat Piți la hotel Haiducului, țin minte că am luat și un carton de bere. Dimineață am mers direct la Ilie Ceaușescu și i-am spus să mă facă ofițer, să termin liceul, să dau la facultate și să-mi dea casă. Mi le-a îndeplinit, dar n-a putut să mă facă locotenent pentru că fusesem sergent la Dinamo, la Interne.
„Mi-a fost foarte frică la finala de la Sevilla”
- L-ați avut iar pe Halagian antrenor. Ce s-a întâmplat cu el la Steaua? E o discuție veche despre rolul lui în construirea echipei de la Sevilla.
- Ne-a adus pe mine, pe Radu II, pe Bărbulescu, pe Boloni. Halagian, la fel ca Teașcă, intra în clinciuri cu conducerea. Dacă intrai în clinci cu nea Ion, n-aveai nicio șansă. Nea Ion te, te…da! Hala făcea ședințe cu noi și spunea: „Particip doar eu și cu secundul. Ceilalți nu participă”. Adică șefii. În șapte etape, am făcut un singur meci nul, restul victorii, dar l-au dat afară.
- A venit Ienei, echipa a luat titlul și apoi a câștigat Cupa Campionilor. Dacă ar fi să vă alegeți un moment important din acel sezon european în afară de finala de la Seviila care ar fi?
- Au fost foarte multe, am avut meciuri foarte puternice. Cu finlandezii (n.r. - Kuusysi, în sferturi, 0-0 în Ghencea și 1-0 la Lahti), la ei, prin minutul 85 m-a întors unul chiar pe mine și a tras, dar a scos Duckadam. Dacă dădeau gol, nu mai egalam noi niciodată. Cu Anderlecht, la 1-0 pentru noi a apărat iar extraordinar Helmuth. Dar meciul cu Anderlecht (n.r. - semifinale, 3-0 în Ghencea, după 0-1 în tur) de acasă e meciul de referință. Țin minte că în dimineața meciului au venit două elicoptere să usuce gazonul.
-Cu elicele?
- Da. Mai țin minte că au venit belgienii, frumos, la costum. La următorul meci ne-am îmbrăcat și noi la costum, să fim și noi ca ei. Am fost la Apaca, ne-am îmbrăcat. Nu mai văzusem fotbaliști în costum, mai văzusem doar pe casete video.
Nu prea făceam schimb de tricouri, nu prea aveam. La Sevilla, am făcut schimb cu numărul 4, Julio Alberto. Îl am și acum, e pe la nepotul meu. La finala din 1989, am făcut schimb cu Maldini, cu tricoul ăla nu mai știu ce am făcut
- Adrian Bumbescu
- V-a fost frică la finala de la Sevilla?
- Da, mi-a fost foarte frică. La Barcelona, cu Milan, nu mi-a fost deloc frică, dar în 1986 mi-a fost chiar dacă eram deja un jucător cu experiență în cupele europene. Stăteam cu Iovan în cameră și îi spuneam: “Bă, Țărane, să nu luăm multe!”. Fane era mai încrezător.
- Ce era în mintea dumneavoastră când ați văzut că toată lumea rata la penaltyuri?
- Foarte mulți mă acuză…am văzut că și Lăcătuș…că mi-am dat jos ghetele de frică, înainte de penaltyuri. De unde?! V-am povestit cu feșele, aveam întotdeauna gleznele umflate. Dar eu nici nu intram în calcule să execut. Am bătut prin 1988 penalty la un amical cu Montpellier, cu interiorul, a apărat portarul. De atunci n-am mai bătut. La antrenament, însă, ne obliga. O dată am rămas cu Belo după antrenament, nu reușeam să dăm gol. Colegii deja mâncaseră și plecaseră acasă, iar eu cu Belo încă executam.
- Dacă ar fi ajuns rândul să bateți și dumneavoastră cum ați fi tras?
- I-o dădeam prin ochi ca Lăcă. Sau peste, nu știu.
„N-am știut să ne bucurăm la Sevilla, alergam după cumpărături”
-Ce mai țineți minte de la Sevilla?
- Noi am fost atât de fraieri încât nici nu am știut să ne bucurăm. Eu nici măcar nu am băut din cupa de șampanie, nu mă simțeam bine, eram obosit. M-am dus în cameră și m-am odihnit. A doua zi, m-am dus cu soția să iau cărucior, să cumpăr gumă de mestecat, blugi pentru o fată. Ce aveam scris pe foaie. Eram în comunism, nu aveam. Ne-au dat, parcă, 1.000 de dolari.
- Și un Aro folosit.
- Ăla mai târziu. La tribuna oficială, ni le-au dat în etape. Întâi au primit fundașii, patru Aro, apoi mijlocașii, patro Aro, atacanții. Aveau ceva rugină, dar era retuș cu chit peste. L-am vândut. Erau bani atunci 240.000 de lei. Dolarul era 18-19 lei. Noi aveam și Dacii și nu aveai voie cu două mașini.
- Ați simțit că vi s-a schimbat viața după finala de la Sevilla?
- Asta e principala greșeală a fotbalistului român. Infatuarea asta. Toți eram cu nasul pe sus. Asta până vine clopoțelul și îți spune să cobori din nori. Simțeam noi că suntem apreciați, adulați pe unde mergeam. Și începeau să profite șmecherașii…Chiar vorbeam că până să câștigăm erau vreo 10 inși pe la antrenament. Când joci pe la Scornicești nu prea ai prieteni. Când câștigi ceva important îți faci prieteni, se mărește anturajul.
- Există o dispută continuă între Lucescu și colegii dumneavoastră de la Steaua despre care dintre cele două rivale a fost mai ajutată.
- Domnule, n-a fost nimeni ajutat. Eu am jucat și la Dinamo. Singurul lucru cu care eram favorizați era când veneam din deplasări. Mașina clubului venea și ne lua de pe pistă cu tot ce aduceam, nu mai făceam vama. Poate erau presiuni în culise, dar eu n-am simțit. Plus că mai aud pe unul și altul că a vândut cutare meciul. Aveți cuvântul meu de onoare, nu am participat în viața mea la un meci trucat. A fost o mică discuție când s-a luat ministrul Olteanu (n.r. - Constantin Olteanu, ministrul Apărării între 1980 și 1985) de cineva din conducere și de jucători, pe vremea lui Marcel Răducanu, Sameș, Iordache, și ne mai spunea.
Cea mai gravă comoție am avut-o la Craiova, cu Cămătaru. Făceam meci școală la tineret și la o minge în aer m-am dat cap în cap cu Cami, salvare, la spital direct. Două zile am stat la spital
- Adrian Bumbescu
- Boloni avea cabinet stomatologic la stadion. V-ați tratat la el?
- Da. Mi-a făcut și mie niște plombe. I-au dărâmat toaleta la tribuna a doua ca să-i facă lui cabinet. La el erau abonați Pițurcă și Lăcătuș. Pe vremea aia dacă aveai mai mult de două carii nu aveai drept de joc. Sau te penaliza din indemnizația de efort. L-am mușcat de vreo câteva ori pe Loți, l-am și înjurat în ungurește. Glumeam cu el, era un profesionist extraordinar. Și mai avea ceva…
- Ce?
- Avea un obicei. Pe unde jucam, el mergea cu un ciorap în care avea tot felul de crampoane, cheie de crampoane și patent. La un meci, m-am trezit odată că nu mai aveam cinci crampoane. I-am zis: “Mă, Loți, dă-mi și mie pentru spate”. El: “Me, la tine, la mume-ta nu are?!”. Mă înjura în ungurește. El a fost mereu diferit. De exemplu, dacă noi puneam în salată ulei, el punea zahăr. Noi, la Forban, beam apă de izvor, el bea apă minerală. Noi veneam pe 10 ianuarie, el venea pe 14.
- Cine era clovnul grupului?
- Cel mai amuzant era Bărbulescu. Cu el și cu Lăcă mai făceam caterincă. Când era atmosfera mai încinsă îmi făcea semn Loți: „Me, Bambi”…așa îmi zicea, Bambi, nu Bumbi…”otmosfera incinsa aicea. Ia vezi la tine destins”. Mai intra Valentin cu Pall Mall-ul fără filtru, cu cafeaua. Un băiat extraordinar Valentin.
- Influența lui care era?
- El voia să fim respectați. Mie mi s-a furat mașina, mi-a dat aprobare de alta. Mi-au furat-o din față de la bloc, au găsit-o după cinci luni sub o prelată, la Drumețul, dar eu îmi luasem deja alta. Câte șprițuri am băut eu acolo și n-am știut că mașina mea e sub prelată, am trecut pe lângă ea.
Escapada din Italia și fuga printre motocicliștii cu lanțuri
- De unde vi s-a dus buhul că dumneavoastră și Iovan erați campioni și la șprițuri?
- Pentru că eu eram înalt, blond, și ieșeam în evidență. Îmi zicea Fane: “Băi, pune-ți ceva în cap că iar ne vede lumea!” (Râde). Dar știi ce am pățit-o? Eram la Dinamo, câștigasem campionatul și jucam finala Cupei cu Baia Mare, 3-2. A venit ministrul Postelnicu (n.r. - Tudor Postelnicu, șeful Securității) la Săftica și m-a băgat în ședință că unde am fost eu noaptea trecută. Că am fost la hotelul Flora și am devastat. Dar erau mărturiile colegilor că am fost în cantonament. Unul se dăduse Bumbescu și devastase pe acolo.
-A povestit Marcel Pușcaș că într-un cantonament în Olanda era să ratați avionul de întoarcere după o noapte petrecută cu Iovan și cu niște motocicliste.
- Minte! Cu motocicliștii a fost altceva. Eram în cantonament la Grossetto și era carnaval la Livorno. Eu cu Ilie Bărbulescu am rugat-o pe doamna de la recepție și ne-a dus cu mașina 20 de kilometri. Ulterior, a venit și Fane Iovan, nu știu de unde ne-a mirosit. Era ziua liberă, între amicale cu Empoli, Roma, Verona, Torino . Ne-am dus într-un băruleț și am cerut și noi vino rosso. Ne-a adus o butelcuță, cam acrișor. Bărbulescu a început cu italiana: “Sono io, un grande calciatore squadra romena”. După juma de oră, ne-am pomenit cu băiatul primarului. Ăla a adus altă butelcuță, mai mare, frumos.
- Și?
- Vremea a trecut și pe la 3-4 dimineața hai să ne întoarcem. Pe malul lacului, fugi, alergare ușoară 20 de kilometri. Erau niște motocicliști cu lanțuri. Vorbeam cu Ilie: “Aoleo, ne omoară ăștia, să moară mama”. Când am ajuns la hotel, nea Ion Alecsandrescu era cu țigara. “Unde ați fost?”. “Nea Ioane, mata n-ai somn la ora asta?”. El: “Cu cine erai, Bumbescule?”. “Cu Ilie”. “Minți! Erai cu Iovan!”. După cinci minute apare și Iovan: “Bă, mă omoară ăia cu motocicletele!”
-Finala cu Milan din 1989 cum a fost?
- Pe cât de frică mi-a fost la finala din 1986, pe atât de încrezător am fost la finala din 1989. Jucasem vreo două amicale cu AC Milan, 0-0 și 1-1. Ca joc, am fost peste ei. Le știam jocul, aceeași echipă (enumeră toți jucătorii lui Milan). Dar față de Sevilla ne-au lipsit trei piese. Duckadam…N-am nimic cu Lung, dar a greșit la o centrare la primul gol. Putea să iasă pe 6 metri…în fine. Belodedici, Boloni. A mai fost și Ilie Dumitrescu, suspendat.
- Ați făcut marcaj la Van Basten, nu?
- Da, dar mai schimbam la Gullit. Van Basten pleca cu viteza a cincea de pe loc, cum pleca Cruyff. Gullit era tare la fazele fixe. Avea un păr mai dificil, îi făceam cu mâna prin el, zâmbea. Dar sărea la cap extraordinar, avea o inteligență în joc, încrucișau între ei. Au fost enormi, mai ales Van Basten.
- Care era atmosfera la meciurile cu Dinamo? Lucescu încerca să facă o echipă care să vă detroneze.
- Toată săptămâna eram tocați de conducere. Se plimbau coloneii, generalii. Era colonelul Brancu, tatăl lui Cristi Brancu, de la Comitetul Politic, Valentin era nelipsit…Ședințe. “Mă duc la Marea Adunare Națională, face mișto ministrul de mine dacă luăm bătaie”. Ne promiteau o primă. Era râca mare, dar după meci ne întâlneam la națională și ne tachinam. Ne mai întâlneam la o bere, la Berlin, la hotel Național, la pădure la Băneasa. Era o caterincă.
“Hagi era cel mai puturos la antrenament”
- Hagi cum vi s-a părut? Înțeleg că nu făcea faza defensivă…
- Gică?! Nu că nu făcea faza defensivă, dar cum se pregătea.
-Cum?
- (Mucalit) Extraordinar, era un exemplu. Cel mai puturos era! După fiecare antrenament, ne mai punea nea Puiu Iordănescu să facem fiecare câte un exercițiu. Unul făcea genunchi la piept, altul flotări. Știi ce făcea el?! Se punea pe burtă pe gazon și se rostogolea. Și, uite, chiar pe terenul ăsta, mai rămâneam cu el să facem unu la unu de la centrul terenului. După două, trei dueluri, renunța. Îl ciocăneam. Îl ciocăneam și pleca: “Nea Puiule, iar m-a lovit!”. Gică era fricos, fricos.
- Dar cine era cel mai curajos din echipa aia?
- Piți era curajos. Când îl vedeai ziceai că are pană pe dreapta, dar n-avea treabă. Stoica, Iovan, Lăcă, n-aveam treabă. Important era să avem meciuri internaționale, să vedem la ce nivel suntem față de ceilalți. Și vă mai spun ceva. Aveam barul plin în cameră în turnee. Martini, bere…Nu beam. Bei doar când te ține din scurt. Veneam pe la bucătărie de la tenis cu piciorul, luam câte o bere din voleu de sete, o beam și ne culcam. A doua zi, jucam amicale tari. Ne gândeam că ne dau și nouă câte 50 de parai că aveam o foame atunci…Eram înnebuniți să ne luăm video.
- E adevărată povestea lui Duckadam de la finala Cupei Intercontinentale de la Tokyo? Cu chinezii care au venit în hotel să aranjeze meciul pentru pariuri și care v-au dau câte 100 de dolari ca să vă atragă atenția?
- Da, am făcut parte din grupul contactat, dar nu știam ce vorbesc. Mai mult parlea Lăcă. Ne-au dat câte o sută de dolari. Mie, lui Iovan, Lăcătuș, Duckadam și Stângaciu. Am stat în hotel, după aia ne-au mutat la ambasadă. Când am intrat în ambasada s-au închis gratiile în urma noastră.
Bătaia cu Stoicikov pe tunelul din Ghencea
- Mai sunteți supărat pe Ienei că nu v-a luat în lotul pentru Mondialul din Italia?
- Nu sunt supărat, dar vreau să recunoască. Am jucat două meciuri în preliminarii, cu Grecia și cu Bulgaria, aici, 1-0. Mi-a dat un pumn Stoicikov de a trebuit să stau pe la raze. Toată prima repriză m-a scuipat și m-a făcut țigan. L-am prins pe tunel la pauză și i-am zis în engleză: “Take it easy!”. Atunci am vrut să-i dau eu o căpățână. S-a ferit și mi-a dat un pumn. M-am ferit eu și m-a nimerit în umăr. Dacă mă prindea în față, mă făcea rău. Iar la greci am scos mingea de pe linia porții în minutul 88.-
- S-a terminat 0-0.
- Da. M-a durut. Cu o seară înainte de meci (n.r. - 3-1 cu Danemarca, partidă care a adus calificarea la Mondial), nea Imi m-a anunțat titular în echipă. În dimineața meciului au venit Valentin cu Iordănescu: “Bumbi, ar fi bine să nu joci. Să nu fii afectat mental după meciul cu PSV (n.r. - 1-5 în Cupa Campionilor) . Pentru binele echipei naționale…cutare, cutare. Că o să iei primă”. Cei care au jucat cel mai puțin au luat 7.500 de dolari, iar eu am luat 200 de dolari. M-a durut. E un șoc. Îmi făcusem iluzii că o să joc, jucam contra lui Povlsen. Era un pic paliu, îl știam dintr-un meci olimpic, la Bacău. Prin minutul 70 și ceva a vrut să mă bage și pe mine, dar n-am mai vrut să intru. L-a băgat pe Ungureanu.
- Ați fi avut 30 de ani la Mondial, e o vârstă chiar de dorit la un turneu final. Un jucător cu experiență, campion al Europei.
- Pe atunci erai bătrân. Când a revenit Iordănescu antrenor la Steaua, eu aveam 31 de ani și a spus că sunt prea bătrân. Am plecat la Callatis. El jucase la 36 de ani la Sevilla… Nu le plăceau jucătorii cu personalitate lui Iordănescu și lui Ienei. Îmi pare rău, asta este. Trebuie să spun și lucrurile astea. Eram același Bumbescu. Un om modest, cu spirit de glumă, dar aș fi fost și eu la un Campionat Mondial. Asta mi-a lipsit din palmares. Poate jucam două minute. Păcat, urât. Să mă ierte cei pe care-i nominalizez acum, dar să-i iei pe Muzsnay, Săndoi, Adrian Popescu, jucători care nu fuseseră convocați vreodată. Ne-a lăsat pe mine, Dan Petrescu, Cămătaru și Iovan. Păi e frumos?!
-Ați vorbit cu Ienei despre asta?
- L-am întrebat, dar a zis că nu a fost decizia lui. Vrăjeală din asta de Oradea.
- Dar l-ați iertat?
- (Se uită peste terenurile de antrenament și schimbă vorba) De multe ori, mă visez că mai joc fotbal, mai dau cu picioarele în pat în somn. După cinci comoții crezi că mai ești normal?!
- Vă țineți bine.
- În fiecare dimineață înot câte jumătate de oră. La fotbal face mișto Oprița de mine că sunt băbăciune. M-am mai băgat la tenis cu ei, dar de-abia aștept să facem o miuță, să-i dau una lui Oprița, să simtă și el.
Cum a ieșit ministrul Milea din ședință din cauza lui Lăcătuș și Hagi
- Dar cu Steaua cum e treaba? E echipa care nu promovează.
- Ba da. Avem semnale foarte bune că vom promova. Marele merit al lui Oprița - pe care eu l-am adus aici - a fost că a avut jucători extraordinari de Liga 1 pe care i-a adus la Liga 4. Mulți au strâmbat din nas, am luat și eu bobârnace, dar când am ajuns la Liga 2 s-au îngrămădit toți pe lângă echipă. Să vedeți câți șmecheri din ăștia vor veni în continuare: “Știți, am jucat și eu la Steaua, vreau și eu pe aici”. Nu dau nume, se știu ei.
- Care credeți că va fi cuplul de fundași centrali la națională în următorii 10 ani?
- Greu de spus. Nu văd…Temelia unei case este formată din fundași centrali și portar. Noi nu avem fundași centrali de echipa națională.
-Chiricheș?
- (se uită tăios la reporter) Nu, nu, te rog foarte mult! Nu vreau să se supere pe mine, dar cel mai indicat e Burcă ăsta. Poate și Drăgușin. Eu am iubit antrenorii care au promovat tineri. Și mai e ceva ce nu-mi place în fotbalul românesc. Foarte mulți străini iau locul juniorilor noștri. Vin cei care îi reprezintă, iau câte 1.000 de euro și fac burtica plină. Bine face ministrul Novak, îl respect, pentru chestia cu trei străini. Cum vreți să creștem?
- Suntem în postul Paștelui și vreau să vă cer iertare pentru că am râs de dumneavoastră la meciul cu PSV Eindhoven, 1-5. Eram copil și țineam pe atunci cu Dinamo…
-Te iert, te iert. Dar vrei să-ți spun ceva? De mine nu a trecut așa ușor Romario, s-a dus în zonele laterale.
- Cui i-a băgat iarbă în șort, cum spun fotbaliștii?
- Lui Nae Ungureanu. Dacă vede interviul, să vezi ce-ți face! E foarte pricinos. Știi ce făcea când îl băteam la tabinet sau la 66? Rupea cărțile de joc. Dacă-l băteai, nu mai stătea la masă, pleca. Oltean din ăla, al dracu’.
- În final, spuneți-ne o întâmplare amuzantă din perioada Steaua.
- Veneau ministrul Olteanu cu Ilie Ceaușescu pe culoar și noi trebuia să stăm în arc de cerc, “servesc patria!”, mâna întinsă. Vasile Iordache îi aștepta îmbrăcat în maior. Am luat poza lui Ceaușescu și am întors-o invers. I-am zis: “Vasile, ia vezi unde e nea Nicu?!”. S-a uitat, s-a speriat și a vrut să se urce, dar a căzut cu masa. Și mai e una…
-Așa…
- Ministrul Apărării era Milea, care s-a împușcat apoi la Revoluție. Mă rog, s-a împușcat…În fine. Îl așteptam aranjați că vine. A început să vorbească de meci și apare Lăcătuș, în șlapi și în chiloți. Venea de la bazin. Fleoșc, fleoșc. Milea: “Ăsta cine e?”. Păi, Lăcătuș. “Și ce grad are?”. Subofițer, că n-are liceul. “Bun, și nu știe să salute?”. Lăcă salutase ca pe stradă, cu mâna pe sus. După Lăcă cine apare?! Hagi! În șlapi, se scărpina în fund. Milea: “Ăsta cine mai e?” Hagi. “Ăsta ce grad are?”. N-are grad, că nu a vrut să facă. Când a auzit, a plecat pur și simplu din ședință. Ilie Ceaușescu a zis că mai bine că a plecat. Voia să ne promită o primă, 2.000 de lei, dar ministrul credea că la toată echipa. Cu mine, când dădea noroc, zicea: “Bună, Majearu!”. Lui Majearu îi zicea Bumbescu. Nu prea ne cunoștea, noi eram mai blonzi la păr.-
Noi ce străini am avut când am câștigat Cupa Campionilor? Am avut și noi patru. Neamțul Duckadam, ungurii Imi și Loți și sârbul Belo
- Adrian Bumbescu
VEZI AICI EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU ADRIAN BUMBESCU
{{text}}