Și legendele merg la școală

Zilele trecute, Institutul Francez de la București a găzduit o întâlnire a publicului cu trei handbaliste legendare din naționala Franței. Siraba Dembélé, Grâce Zaadi și Laura Glauser joacă astăzi la CSM București. Ele au câștigat de-a lungul anilor, separat, medaliile de aur la Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial, dar și la Campionatul European. Fiecare dintre ele are o carieră exemplară și spectaculoasă.

Zaadi este între primii trei coordonatori ai momentului și mulți o văd ca un geniu. Siraba Dembélé este cea mai bună marcatoare din istoria Franței, iar personalitatea sa a dominat vestiarul naționalei mai bine de un deceniu. 

Și astăzi, după retragere, influența ei este atât de mare că Zaadi o privește ca să primească aprobare, la fiecare 3-4 fraze. Iar Glauser are o vitrină de titluri cu echipele la care a jucat, dar mai ales individuale, fiind declarată repetat cel mai bun portar în mai toate competițiile, începând de la juniori.

Dialogul cu aceste doamne a fost o plăcere. S-au dovedit deschise, empatice și cu mult umor. Și, mai ales dornice să povestească cum muncesc și cum gândesc niște mari campioane. Și temele abordate au fost cât se poate de diverse. De la relația cu Cristina Neagu, până la maternitate în timpul carierei de sportivă profesionistă.

Există însă un lucru care aproape de unul singur mi-a impus să scriu acest text. La un moment dat, Traian Traicu, moderatorul dezbaterii, le-a întrebat pe cele trei care este cel mai important an al carierei lor. 

Rețineți, aceste doamne pot înșira o pagină de ziar cu diverse performanțe sportive. După câteva secunde de tăcere  răspunsul Laurei Glauser a fost uimitor. „Anul în care a trebuit să aleg între școală și sport.” Cum? „Să fi fost 2010 și aveam de ales între traseul școlar, cu Bacalaureat și celelalte sau riscul carierei de profesionist”.

„Când am ajuns în centrele de formare de la juniori, departe de casă, mi-a fost foarte greu cu școala. Și-mi venea să renunț. Și mama mi-a spus că pot să fac sport doar dacă am o diplomă. După ce ai ceva în traistă, poți să faci ce vrei. Asta a fost condiția.”

Atât Dembélé, cât și Zaadi au trecut prin impasul acestei alegeri. La 15 ani, Siraba a început să urce profesional. În patru ani a ajuns profesionistă și apoi lider al naționalei. Școala a fost mereu în toți acești ani pe planul doi, dar odată cu maturitatea s-a regăsit. 

„Și la mine a fost aceeași condiție. Să am diplomă, după care mă concentrez pe carieră. Iar ca să faci școală și sport în același timp este foarte greu și ține de echilibrul fiecăruia. Fiecare trebuie să decidă pentru el. La final de carieră, m-am dus din nou la școală. E foarte greu să te reapuci de școală după 15 ani de pauză.” 

Și-a reluat studiile, a obținut o diplomă în managementul brandurilor de modă și spune într-un interviu pentru Liberation „acum caut locuri de muncă”. Se va retrage din handbal la finalul acestui an. 15 ani de profesionism la cel mai înalt nivel i-au deschis mintea, au obligat-o să învețe mai multe limbi străine, dar să și înțeleagă cum se conduce o afacere. 

„Un sportiv de performanță nu aleargă doar după minge, ci dezvoltă și alte calități. Înveți și cum funcționează o organizație. Dar te întorci la școală și înveți,” spune pentru aceeași publicație.

La 14 ani când lui Zaadi i s-a spus că handbalul este prioritate și că trebuie să plece la centrele de formare de juniori, tatăl ei a luat-o acasă și a hotărât că școala este cea mai bună. Îi ia antrenorului său, Gardillou, perioadă bună de timp ca să-i convingă familia că fata are viitor în handbal și mai puțin în școală. 

Urmează o perioadă de creștere în joc, dar după cum spune pentru La Semaine, Grace redevine mândria familiei când reia școala și începe să facă cursuri de fizioterapeut și kinetoterapie. 

„Debutul meu profesional s-a petrecut la 20 de ani. Și cu toate că eram la pragul naționalei nu s-a pus nicio secundă problema să părăsesc școala. Îmi dădea și o formă de echilibru. După care, când am avut deodată și școală, și club, și echipă națională a devenit mult prea greu și am pus școala pe pauză.” Asta în condițiile în care ziua sa începea la 5.45 și se încheia la 11 noaptea.

Răspunsurile legate de școală sunt cu atât mai uimitoare cu cât aceste doamne sunt mari campioane și au au viitorul asigurat. Atât financiar, dar și - cu siguranță - prin stabilitatea pe care le-o poate oferi sistemul sportiv francez, datorită performanțelor lor.

Însă ideea că în acest ghem de relații, performanțe, medalii, bani și tot ce înseamnă profesionalism la acest nivel, școala încă mai este o prioritate nu e numai o surpriză, dar mai ales o bucurie. Și o certitudine că țările avansate valorizează educația mai presus de orice altceva.

Iar la plecarea din sala Elvire Popesco a Institutului Francez a mai fost un gând care nu mi-a dat pace.  Sunt pe undeva convins că, dacă aceste doamne ar vrea să devină antrenoare, nu ar merge în Moldova după diplome. Și nici nu le-ar trece prin cap să spună că pot fi antrenoare pentru că au jucat handbal, căci “nu au fost zugravi”. Și cred că de aici încep diferențele față de noi.