Arma Haaland și armele lui Pep

Pe 17 septembrie anul trecut scriam, tot aici, despre Erling Haaland, iar titlul acelui text era: „Just another day at the office”. Explicam atunci că-n dicționarul urban britanic expresia se referă la situațiile în care ziua de muncă a fost doar una obișnuită. 

Aș zice că definiția se potrivește din nou pentru ceea ce a realizat Haaland sâmbătă, într-un meci de Cupă de data asta, contra lui Burnley, echipa „fostului” Kompany, lider în Championship, fără eșec din noiembrie. 

Alte trei „boabe”, venite după cele 5 contra lui Leipzig, și aceeași senzație: omul e o mașină de goluri, care nu face nimic deosebit pentru a le marca. 

O armă letală în mâna lui Guardiola, a cărui obsesie numită Champions League ar trebui acum să fie mai lesne de atins. Ar trebui, zic, căci fotbalul nu-i matematică, asta ca să nu mai spun că Bayern nu-i Burnley, nu e nici măcar Leipzig, iar în drumul spre Istanbul e posibil să apară acea umbră fioroasă numită Real Madrid.

De-atunci, din septembrie, în rutina cotidiană a lui Erling a apărut Mondialul lui Infantino. Acea pauză competițională nu i-a priit deloc, chit că jumătate a petrecut-o prin Marbella unde pare că-i place destul de tare.

Începutul de 2023 a fost așa și-așa, un „așa” mai degrabă în sens negativ decât pozitiv, dar totul pare să fi reintrat în normal odată cu returul contra lui Leipzig, ce a semănat cu un soi de eliberare mentală. N-ai zice că un „cyborg” precum Haaland ar avea nevoie de asta, dar, din nou, e bine să nu ne luăm după aparențe.

Guardiola zice despre Haaland că e un băiat foarte optimist și extrem de pozitiv în viața de zi cu zi. O spune imediat după ce l-a înlocuit, din nou, în minutul 63, ca și cu Leipzig. „L-am scos ca să nu bată recordul lui Messi în FA Cup”, a căutat Pep să fie ironic cu cei ce puneau înlocuirea de marțea trecută pe seama dorinței tehnicianului catalan de a-și proteja fostul elev. 

Pe Messi adică. De parcă altceva n-ar avea mai bun Pep de făcut. Ironia e, într-un fel, justificată. Totuși Guardiola nu l-a mai antrenat pe Messi de mai bine de 10 ani și nu prea mai are cum s-o facă în viitor, îl antrenează acum pe Haaland și n-are niciun interes să-i dezvolte cine știe ce sentiment de ostilitate. 

Sigur, pentru milioanele de antrenori de canapea, asta nu e o explicație plauzibilă, dar ar trebui să ne gândim un pic mai bine dacă nu cumva, stând zi de zi alături de norvegian, Guardiola știe mai bine de ce are nevoie el acum, care e gradul de motivație necesar pentru a-i hrăni acel instinct asasin.

În plus, Guardiola nu mai e acel tânăr tehnician pe care, la acea semifinală cu Chelsea de pe „Stamford Bridge”, mai experimentatul Silvinho îl învăța, imediat după golul lui Iniesta, să facă schimbare, să taie jocul. 

Pep e acum uns cu toate alifiile, nu vorbește niciodată degeaba, vezi și declarația despre Napoli, iar acțiunile lui nu-s niciodată întâmplătoare. L-a scos pe Haaland de două ori la rând ca să-i arate mai întâi cine-i șeful, apoi ca să-l facă să înțeleagă că toată lumea se subordonează ideii de echipă, că grupul e mai important decât individul. 

Guardiola de acum 13 ani nu îndrăznea să-l scoată pe Messi de pe teren, Guardiola de azi știe că vestiarul se câștigă (în cazul lui se menține) și cu astfel de decizii. Până la urmă, Julian Alvarez, în teorie rezerva lui Haaland deși sâmbătă au jucat împreună, e un pic campion mondial, nu-i char un oarecare. 

Antrenorii au și ei armele lor, trebuie doar să știe cum să le folosească. Haaland e o armă, poate fi una letală în ceea ce-și propune City pentru acest sezon (știm cu toții ce), trebuie manevrată însă cu mare grijă, nu cumva să-și consume gloanțele prea devreme.

Conte își caută de drum

Rămân la antrenori și armele lor. La Antonio Conte, de exemplu. Care, după ce Tottenham a făcut doar egal cu ultima clasată Southampton (Spurs avea 3-1 în minutul 75, iar golul egalizator a venit în prelungiri, din penalty) s-a năpustit asupra tuturor. 

Tuturor din tabăra sa, jucători, conducători, aproape și suporteri. Cuvintele lui nu-s lipsite de adevăr, „am văzut 11 oameni, nu o echipă, jucători care nu se ajută unul pe altul, care nu pun suflet”, dar par un pic ciudate, venind fix de la cel ce trebuia, apropo de Guardiola și rândurile de mai sus, să aranjeze lucrurile în direcția dorită. 

Păstrând proporțiile, seamănă oarecum cu cineva care vorbea de stat eșuat, fiind în fruntea lui. Conte s-a aruncat și asupra conducerii, care ar trebui, în opinia lui, să-și asume partea sa de responsabilitate pentru eșecurile antrenorilor din ultimul timp.

Atitudinea lui Conte nu-i o noutate, am mai văzut-o la el, dar pare fix a unui om care-și caută de drum și nu știe cum să facă să ofere șefului argumente pentru a-l da afară. Plătindu-i, evident, ce mai rămâne din contract. Nu mult, de vreme ce înțelegerea italianului cu Spurs expiră în vară, dar nici puțin. 

Pare că vrea să plece pentru a nu i se pune în cârcă un eventual eșec la finalul altui sezon fără trofeu pentru londonezi. Vine însă totul într-un moment în care jocul lui Tottenham păstrează foarte puține din elementele asociate de-a lungul timpului cu Conte: forță mentală, pregătire fizică, siguranță defensivă, reacții rapide. 

Unde-i vina conducerii aici și unde-i vina antrenorului, iată o dezbatere ce ar putea fi interesantă.

Apropo de Tottenham, o dilemă am: ce l-ar face pe Harry Kane să-și mai dorească să rămână?