Fotbalul românesc are, printre altele, și prostul obicei să uite mai mult decât își poate permite
E sigur că articolul lui Narcis Drejan nu va fi înrămat și expus în cabinetele președintelui FRF și ministrului sportului. Textul în care Drejan descoperă cimitirul invizibil al fotbaliștilor români uitați rămâne în grija celor ce văd în fotbal mai mult decât minutul și scorul.
Oceanul naufragiaților fără voie
Articolul lui Drejan îi recuperează pe Vasile Gergely și pe Ilie Datcu. Doi mari dinamoviști internaționali despre care știm că au trăit și jucat cândva pentru și în România. Dispariția lor a trecut într-o lipsă de recunoaștere stupidă. Gergely nu mai e printre noi de 3 ani și nimeni n-a reușit să afle acest lucru ultim și definitiv. Dar Gergely și Datcu sunt doar două figuri regăsite accidental, într-un ocean de naufragiați fără voie.
Și galeria antrenorilor uitați
De la Nelu Nunweiller și Constantin, trecând prin Țarălungă și Domide, până la Giuchici și Aurică Rădulescu, fotbalul românesc și-a pierdut istoria. Zeci de ani de talent au trecut în anonimat. Excepții ca Dinu, Lucescu și Boloni au supraviețuit pentru că au făcut carieră de antrenori. Deși nici asta nu aduce salvarea. Galeria antrenorilor abandonați în uitare e la fel de populată și tristă ca pustiul în care au fost lăsați jucătorii: Mateianu, Oană, Nicușor, Coco Dumitrescu...
Viteza de casare a memoriei
Peste tot, fotbalul înghite și devorează memorie. Între toate artele și sporturile moderne, fotbalul mărește cel mai mult și nimicește cel mai rapid. Dar asta nu explică tot. Cheia stă în strămutarea vremurilor spre cultul celebrității imediate și efemere. Într-o epocă în care, practic, oricine poate obține de la 5 minute la o lună de celebritate, viteza de casare a memoriei e înfiorătoare. Atâtea milioane de reputații urcă și mor în aceeași zi pe net încât celebritatea e un joc neserios, iar amintirea e pierdere de timp.
Viitorul pornește din trecut
Însă fotbalul românesc uită mai mult decât își poate permite. Adevărat, de aproape 30 de ani nu mai avem ce nota și reține pentru patrimoniu. Căderea fotbalului nostru continuă, dar asta n-ar trebui să presupună și căderea istoriei. Dimpotrivă! Lipsiți de o actualitate stimabilă, avem toate motivele să înțelegem ceva substanțial: după război, fotbalul românesc a avut valoare și jucători de cotă europeană, uneori mondială. Dacă vrem un viitor, ar trebui să știm că avem un trecut.
{{text}}