De ce nu mai vor românii să fie români?

Cât de grav este să nu răspunzi la convocarea fotbalistică a țării căreia, măcar prin sânge, îi aparții?

La fiecare acțiune a loturilor mai pierdem câțiva românași prin născare (ambii părinți, sau măcar unul), care refuză naționalele României, preferându-le pe cele ale țărilor în care fie s-au născut, fie i-au adoptat de mici și sălășuiesc acolo de multă vreme. 

A fost cazul Boloca, acum sunt „diavolul” Andrei Coubiș (cu referire strict la porecla lui Milan, nu la altceva), sau "tunarul" Cătălin Cârjan (aici nu e nimic interpretabil, e vorba strict de Arsenal, fie el și Under 21).

O formă de educație

Așadar, băieții nu vor să onoreze convocările, justificările, atunci când ele vin, fiind cam aceleași. Că nu li s-a dat suficientă importanță, că li se pare că viitorul lor va însemna altceva decât tricoul cu tricolor. Asta în cazul în care totuși acești băieți spun ceva. 

Alteori nu spun nimic, cazul lui Coubiș, care zice-se că nu i-ar fi răspuns lui Emil Săndoi nici la telefon, nici la o grămadă de mesaje. Semn că dacă trăiești lângă Piața Domului nu devii automat mai educat decât dacă ai viețui lângă Piața Matache. Ignorarea mesajelor repetate ale cuiva e și ea o formă de lipsă de educație.

Mai scriem sau nu acele două rânduri?

Strecurând subiectul printre stridenta polemică pe tema neconvocării lui Ianis, Gică Hagi aproape că-i excomunică pe cei care refuză naționalele României. 

Ne sfătuiește să-i uităm, să nu mai scriem „nici două rânduri” despre ei. Refuzul convocării e echivalent, așadar, cu trădarea. În ochii celui mai mare fotbalist român n-are importanță dacă te-ai născut la Babadag sau la Paris, având sânge românesc, e obligatoriu să ți-l pui în mișcare sub tricoul patriei strămoșilor tăi.

Criteriul fotbalistic

Pe de o parte, dacă acești fotbaliști nu vor să vină la naționalele României, înseamnă că vor să meargă la altele. Ale Italiei, Angliei etc, recte țările care i-au adoptat. 

Dar e la mintea oricui că e mult mai greu să fii selecționat pentru Italia decât pentru România. Pe selecționerii de la Mogoșoaia te mai poți bosumfla, nerăspunzându-le la telefon, pe cei de la Coverciano e mai greu. 

Aici, la noi, s-ar putea ca țara să stea în Coubiș, acolo, nenumăratele „Primavere” de pe tot cuprinsul „Cizmei” pun la dispoziție o grămadă de înlocuitori.

Mai sunt și contraexemple

Sigur că patriotismul e un simțământ înălțător, dar fiți atenți la cazul (binecunoscut, de altfel), al fraților Boateng. De origine ghaneză, născuți amândoi în Germania. 

Cel mai mare (doar cu un an), Kevin Prince, jucător de atac, mustind de talent, a ales reprezentatva Ghanei, gândindu-se, probabil, că-i va fi greu să se impună în „Panzerul” țării de adiopție. Prâslea Jerome, apărător, automat mai puțin dăruit cu har, a consimțit să fie neamț. 

A jucat de 76 de ori pentru Germania, a devenit campion mondial în 2014, concomitent cu un deceniu bătut pe muchie la Bayern, cu care a luat două Ligi ale Campionilor. 

Bine, pe acelea putea să le câștige și în calitate de ghanez, dar campion mondial era mai greu să devină cu reprezentativa țării africane.

Ubi bene…

S-ar putea ca și lui Andrei Coubiș ursitoarele să-i fi vorbit și despre așa ceva, iar peste ani poate ne pomenim cu el în rol de noul Franco Baresi, pentru că tânărul e deja căpitan la Milan U19. Ce facem atunci? Mai scriem acele două rânduri despre el? 

De răspuns la telefon, sigur nu va răspunde, pentru că n-o face nici acum. Oricum, până acolo, mai are de mâncat multă lasagna, atât el, cât și ceilalți români care nu mai vor să fie români. Ubi bene, ibi patria, învățam noi la latină pe vremuri.