Greu, dar meritat

România s-a chinuit cu Andorra (scor 2-0), dar a arătat și că are jucători care merită să joace la Euro: Moruțan, Drăgușin, Răzvan Marin, Stanciu, Olaru, Sorescu, Man (gol) sau Alibec (multe călcâie, gol și gol anulat) sunt totuși fotbaliști

Pe hârtie, România arată rău, cu portari aduși de la echipe care se zbat la retrogradare, cu fundași de liga a doua, cu mijlocași tot așa și cu atacanți care n-au confirmat nicăieri dincolo de granițele țării.

De la Contra citire

Teoretic nu avem argumente să sperăm că putem depăși Kosovo sau Israel (care au remizat deja între ele). Doar dacă vrem să ne îmbătăm cu apă caldă, vorba fostului selecționer Contra. 

Ne-a dat bătăi de cap și Andorra, pe care am reușit să o „desfacem” abia după o jumătate de oră de joc mai degrabă haotic. După ce a rămas în zece oameni, cu o jumătate de oră înainte de final, Andorra a căzut – era firesc.

Vârsta și înțelepciunea

În plus, și selecționerul de acum al naționalei noastre este încă o promisiune, nicidecum o certitudine. Iar dacă Gică Hagi se enervează că e ocolit Ianis, acum, când are nevoie mai mult decât oricând de o ușă deschisă la națională, el are partea sa de adevăr. 

Căci un selecționer înțelept își ține aproape jucătorii pe care se bazează. Înțelepciunea asta vine și cu vârsta, cu experiența. Iordănescu Jr. e încă foarte tânăr, dar nici tatăl său nu era mai bătrân în America...

Dar poate Iordănescu Jr. nu se bazează pe Hagi Jr. și atunci asta e – va merge fiecare pe drumul său, dar sunt șanse mai mici să ducă naționala la Europeanul din Germania. E mai bună România fără Hagi Jr. decât cu el? Nu s-a văzut asta. Dar Iordănescu Jr. are dreptul indiscutabil de a-și alege cu cine lucrează.

Suntem blocați în generația anterioară

Problemele sunt atât de mari în fotbalul românesc și energia cheltuită în jurul fleacului e atât de mare și ea încât pare să ne scape din vedere esențialul: ne străduim să existăm, dar încă nu reușim. 

Fotbalul s-a schimbat, iar atributele noastre din anii 1970-1980-1990 și chiar 2000 nu mai înseamnă astăzi nimic. Fotbalul a virat către organizare și către alți parametri fizici, către forță. Nu avem.

Am rămas în urmă la pregătirea juniorilor, nu avem un sistem, nu avem școli de fotbal cu adevărat productive (Academia lui Hagi e o insulă, e departe de a fi suficientă), nu mai avem maidane, nu mai avem decât mofturi și, slavă zeilor, amintiri.

Așa era atunci

Se tot scandalizează retroactiv unul și altul că făcea Hagi ce voia la națională în anii de aur. Poate, dar Hagi făcea ce voia și pe teren! Marca de la centrul terenului, îi ținea pe cei mai mari fundași ai timpului acela numai în călcâie, dribla cu o lejeritate formidabilă, avea un demaraj ireal, avea un stâng maradonian, iar golurile sale veneau fizicienii să le studieze, fiindcă păreau miracole, sfidau legile cunoscute ale fizicii.

Și mai clar: naționala României, deși avea jucători uriași, de la Popescu la Dumitrescu și de la Răducioiu la Petrescu și Lăcătuș, a fost dependentă de Hagi. Rezultatele sale mari coincid cu epoca în care a jucat Gică Hagi: 1984-2000. Atât.

Doi părinți înflăcărați și problema de fond

Atunci, cum să nu conteze cuvântul lui Hagi? Cum să nu aibă greutate? Are, trebuie să aibă. Că este subiectiv în cazul Ianis – bineînțeles că este. Anghel Iordănescu nu e subiectiv în cazul lui Edward? Bineînțeles că este. Avem doi părinți înflăcărați și necazul e altul – găina semimoartă din coteț.

Sunt jucători români mai buni ca Ianis astăzi, care joacă mai mult și mai bine și la cluburi mai mari decât Glasgow Rangers? Foarte puțini. Sunt antrenori care ar fi meritat mult mai mult decât Edi postul de selecționer? Se mai găsesc.

Da, Iordănescu Jr. n-a gestionat matur cazul cu Hagi Jr.. Însă a câștigat – greu, dar meritat – cu Andorra și, iată, mai putem visa. E și ăsta un fel de pas înainte: încă avem speranțe după primul meci.