Parcă pentru a-i ține locul Simonei Halep – țintuită într-o suspendare interminabilă, fără vreo decizie, laie sau bălaie, cu privire la contestația depusă – Sorana Cîrstea joacă altceva decât știam de atâția ani.
Pentru prima dată într-o carieră de decenii, Sorana și-a adunat toate remarcabilele ei calități într-un tenis consistent, compact, arătând și siguranță, nu numai agresivitate, accelerație și talent. Rezultatele sunt pe măsură: sferturi de finală la Indian Wells, iar acum, optimi la Miami, după ce a zdrobit-o pe redutabila Karolina Muchova. Dublă victorie în Sunshine Double la Caroline Garcia, nr. 4 mondial, victorie la Madison Keys, nr. 21.
E cât se poate de clară contribuția noului ei antrenor, Thomas Johansson, singurul, dintre mulții pe care i-a avut, în stare să îi pătrundă în minte și să facă niște ordine pe acolo.
Ce văd acum la Sorana ține de miracolul tenisului, acest sport diabolic: este aceeași jucătoare, cu aceleași lovituri spectaculoase, și totuși alta. Câteva reglaje fine, și ce până acum îi ieșea un deget afară, acum mușcă tușa. Când are mai mare nevoie de un as, îi intră. Parcă norocul a trecut de partea ei. Senzația aceea aproape dureroasă pe care mi-o lăsau înfrângerile Soranei – că e o frumoasă pierzătoare – s-a dus ca și cum n-ar fi fost.
Și a mai dispărut ceva. La Indian Wells, scriam despre ea: „Măcar de-ar ține-o așa!”. Propoziția asta nu e un citat din mama lui Napoleon, ea reflectă teama mea continuă că jocul ei frumos și curajos se poate face praf într-o clipă. Nu mai simt asta. Cred că acesta va fi anul de vârf al Soranei Cîrstea.
{{text}}