Comitetul Internațional Olimpic are de luat o hotărâre care nu mai ține demult de idealurile lui Pierre de Coubertin. Dar de cine ține? De Thomas Bach, de Antonio Guterres, de Volodimir Zelenski?
Cu sau fără ruși la Jocurile Olimpice? Ucraina, prin vocea tot mai stridentă a lui Zelenski, spune fără. Logic. Polonia împreună cu Estonia, Letonia și Lituania, adică Țările Baltice, spun același lucru. Iarăși logic.
Nu intru în detalii geopolitice, căci după cum se știe noi doar numărăm cornere. Cele 5 țări se opun intenției Comitetului Internațional Olimpic ca sportivii ruși să poată concura la Paris sub steag neutru. Sau, mai exact, fără steag.
Scurt istoric
Tema este mai veche. În 2019, atunci când a fost probat dopajul sistematic al sportivilor ruși, Agenția Mondială Antidoping (WADA) a dictat o suspendare de 4 ani împotriva acestora. Sancțiune care la vremea respectivă acoperea Jocurile de la Tokyo 2020 (2021 din cauza pandemiei) și Mondialul de fotbal din Qatar 2022.
Comitetul Internațional Olimpic (CIO) a luat act de decizia WADA și s-a conformat driblând subtil. Rușii au concurat la Tokyo, dar sub steag olimpic. Între timp, trupele Kremlinului au intrat în Ucraina și naționala de fotbal Rusiei nu a mai putut fi strecurată în niciun fel la Cupa Mondială qatareză.
Povestea boicoturilor
În materie de Jocuri Olimpice, ceva similar se întâmplase la Moscova în 1980, când competiția fusese boicotată de Occident din cauza invaziei rusești în Afganistan. Pe atunci nu apăruse teoria operațiunii speciale, însă funcționa strămoșeasca metodă a tancului sovietic care mergea acolo unde era nevoie de el.
Comitetele olimpice naționale ale statelor vestice nu și-au trimis sportivii la Moscova sub steag propriu, ci sub cel olimpic. Așa cum s-a întâmplat 41 de ani mai târziu la Tokyo. Istoria se repetă. În cazul sportului, la propriu.
Taberele
Ce va fi peste un an și jumătate la Paris nu știm. Nu știm nici cine are dreptate. De o parte sunt cei care susțin că participarea sportivilor ruși și belaruși trebuie barată din cauză că sunt implicit parte a aparatului propagandistic al regimurilor Putin și Lukașenko. De cealaltă sunt cei care spun că sportivii din cele două țări vizate de sancțiuni nu au, de fapt, nicio vină și nu trebuie pedepsiți pentru actele politicienilor și militarilor.
Cum facem cu familiile?
Susținătorii embargoului pretind ca rușii și belarușii să se exprime neechivoc față de război și să-și condamne regimurile care l-au făcut posibil.
Tabăra cealaltă atrage atenția că e o nebunie să pretinzi asta sportivilor în condițiile în care au familii, rude și prieteni în țările de origine. Familii, rude, prieteni despre care nu mai trebuie explicat cum ar fi expuși dacă vreun Andrei Rubliov sau Arina Sabalenka ar trece de granița declarațiilor cuminți, în care își exprimă regretul pentru suferințele provocate de război.
Remember Berlin 1936!
Grea dilemă! Dacă te exprimi pentru soluția excluderii rușilor și belarușilor ești privit ca propagandist al Occidentului putred și corupt. Dacă te plasezi în tabăra cealaltă, riști să fii privit ca agent de influență al GRU și FSB. Sau măcar șoșocist.
Problema este că sportul acela al lui Pierre de Coubertin, fondatorul Olimpiadelor moderne, nu mai există. Și probabil că nu a existat niciodată. Vezi Jocurile de la Berlin 1936!
Dar Coreea de Nord, Afganistan, Iran?!
Mai diplomat decât însuși Antonio Guterres, președintele ONU, Thomas Bach, președintele CIO, este promotorul ideii participării rușilor și belarușilor sub steag neutru. Foarte posibil ca sub presiunea politicului să fie obligat să dea înapoi. Totuși, nu ar fi normal și ca țări precum Coreea de Nord, Afganistan sau Iran, unde drepturile omului, mai ales ale femeilor, sunt călcate sistematic în picioare, să nu aibă dreptul să își trimită sportivii la marea sărbătoare a ipocriziei? Așa, pentru coerența acțiunii.
Și, cum ar fi sunat fostul slogan FIFA, for the good of the game. Nu mai traduc că stric farmecul.
{{text}}