De unde și-a luat mersul Rivaldo

Încă un episod care pune oglinda pe lumea în care trăim. Batjocura ca infecție socială.

Om pașnic, te plimbi prin parc. De la o vârstă încolo, mersul pe jos rămâne una dintre puținele forme de activitate fizică recomandate de medici. Face bine la plămâni, pune în circulație sângele, nu obosește inima, dezmorțește articulațiile, picioarele.

Nu vrei să știi ce urmează

Carevasăzică te plimbi prin parc, eventual într-un parc din Craiova. Poate Parcul Romanescu, poate altul. Cineva te filmează, fără să te prevină sau să te întrebe dacă ești de acord.

Se practică. Tu, om educat, îi zâmbești lui Lars von Trier de Craiova. Poate te-a recunoscut sau i-ai fost pur și simplu simpatic. Oricum, nu știi ce urmează.

Mers’n ăsta

Urmează peste câteva ore, regizorul te-a urcat pe Facebook. De fapt, pe feisbuc. Autorul scurtului documentar și-a pus și vocea pe film. Una inconfundabilă de cocalar-manelist-interlop, merită ascultat. Comentariul specimenului este scurt și la obiect.

„Uitațî-vă mers’n ăsta! De unde ți-ai luat, mă, mersu’ ăsta?” Și gata, cel filmat trece prin fața obiectivului, apoi se îndepărtează. Acum vine munca de creație. Montajul, luminile, prim-planurile, gros-planurile, textul. Astfel se naște capodopera. Autorul postează, trimite opera către lume. Și așteaptă like-urile. Care like-uri nu întârzie, omul știe ce public are.

Metastaze antisociale

„Mers’n ăsta” este cetățeanul brazilian Rivaldo Vitor Borba Ferreira, mai scurt Rivaldo. Putea fi și Ion Ionescu sau Vasile Vasilescu, nu contează. Toți avem dreptul la intimitate, nimeni nu merită batjocorit. Faptul că o legendă a fotbalului mondial care se plimba într-un parc din Craiova a căzut victimă dejecțiilor din mediul online amplifică și mai mult întâmplarea.

Dar reacția față de asemenea metastaze antisociale ar trebui să fie la fel de puternică indiferent de numele celui intrat în cătarea agresorilor. Batjocorim mersul anevoie, vârsta, părul alb, părul creț, statura, căutătura. Totul e cufundare în derizoriu, plonjon în obscen.

O familie discretă

Rivaldo vine în România de câțiva ani. Mai exact de când fiul lui, Rivaldinho, joacă la echipe din prima noastră ligă. Dinamo, Viitorul, acum Craiova. Celebrul tată al lui Rivaldinho este un tip discret, nu rupe ușile studiourilor și nu bate toba despre cât de formidabil e fiul lui.

Și nu intră peste moderatorii TV de la Rio sau din Sao Paulo să certe selecționerii Braziliei. Rivaldinho însuși este un fotbalist cuminte, corect și, în orice caz, cu o greutate care nu naște discuții despre dietă ca în cazul marelui talent local Markovici. Mai presus de asta nu l-am auzit niciodată să se dea mare, că cine e tata și ce drepturi ar decurge în dreptul lui din ereditate.

Mers de campion mondial

Da, Rivaldo are un mers aparte, probabil numai bun ca să se hlizească toți nechemații. Este mersul de campion mondial și câștigător al Balonului de Aur. Rivaldo, cel care i-a dat pasele de gol lui Ronaldo (veritabilul) în finala Cupei Mondiale din 2002 are un mers legănat cu care a îngenuncheat toți marii fundași ai lumii.

Am avut șansa să îl văd și să îi văd pe viu, în acțiune în cea mai bună versiune a lor. Cei 3 mari R: Ronaldo, Rivaldo, Ronaldinho. În Franța ‘98, apoi 4 ani mai târziu în Japonia, pe stadionul din Yokohama, gazda finalei câștigate în fața Germaniei cu 2-0.

Argentina campeon

Șansă și bucurie. Privilegiul unei meserii care îți oferă din când în când și altceva decât ura din spațiul online. Din toate spațiile. M-am revoltat când am văzut știrea cu Rivaldo în parc la Craiova. Mi-a fost și rușine. Apoi mi-am adus aminte în ce lume trăim. În țărișoara noastră și pretudindeni.

Așa că m-am gândit să recuperez un moment de înaltă vibrație civică avându-i în prim-plan pe jucătorii argentinieni, încă proaspeți campioni mondiali. Drăgălașii au demonstrat pe viu ce înseamnă forța grupului, imitând cu toții gestul falic al lui Emiliano Dibu Martinez.

Bineînțeles, cu Dibu însuși dirijând orchestra. Nu-i păcat să ignorăm momente care definesc atât de fidel societatea contemporană?

P. S. Am observat că articolul „The Dark Side of the Moon” a captat atenția mai multor cititori decât mă așteptam. Ceea ce nu poate decât să mă bucure. Există însă un comentariu postat de un user care semnează cu numele conspirativ «papalaga» cum că articolul ar fi nici mai mult, nici mai puțin un plagiat. Un copy paste tradus. În acest caz, tăcerea mea poate părea suspectă. 

Prin urmare, nu vreau să las lucrurile așa și îl invit pe distinsul domn să precizeze de unde și ce anume aș fi copiat. Dar precis, la obiect, cu citate incriminatorii nu generalități.

Nu de alta, dar se întâmplă că țin mult la subiectul despre care am scris. Pe care pretind că îl cunosc bine și căruia, din pasiune, i-am dedicat nesfârșite ore de audiție și lecturi specifice. Ok, dacă mi s-ar fi spus ceva de genul că habar n-am ce muzică e aia ori că mă dau mare, că, ia vedeți, măi cititorilor ce tare sunt eu pe chestii de-astea sofisticate, nu era o problemă.

Sau era, dar e prea târziu să mai putem stopa fluxul de ură și ideea că fiecare poate spune/scrie orice. Acceptăm totuși că fiecare e liber să aibă o părere, chiar proastă ori greșită. Dar aici e vorba de altceva. Despre o mizerie. Despre noroiul care te murdărește la tot pasul. Că tot am povestit ce a pățit Rivaldo. Și despre vitejia lui Dibu și a acoliților.