Magdalena Jerebie (60 de ani) a fost un sportiv imens al României, cu un CV-ul impresionant! De cinci ori campioană a României, de 10 ori desemnată cea mai bună baschetbalistă din țară, de 7 ori coşghetera campionatului intern. A participat la trei campionate europene de juniori, cinci de seniori şi a fost selecţionată de două ori în echipa Europei.
O sâmbătă dimineață friguroasă de aprilie la Brașov. La ora 08:00, la Sala Sporturilor totul e ferecat, nici măcar nea Nicu, omul bun la toate, n-a ajuns. În schimb, cea poreclită "Regina de sub panou" e aici! Magdalena Jerebie se ocupă de grupa U18 a echipei Galactica Brașov.
- Doamna Jerebie, vă găsim tot în sală!
- Dacă e în sânge și nu poți să scapi, ce să faci? Așa a vrut soarta, să rămân și după ce m-am lăsat.
- Cum e baschetul în ziua de astăzi?
- Nu se poate face comparație cu vremurile și tinerețea noastră. Din păcate, este într-un regres foarte mare și se vede în primul rând pe plan internațional. Este foarte greu să mai menținem și ce a rămas.
- Cât de greu e să mai aduceți copii la baschet?
- Nu este greu să-i aduci, ci să-i păstrezi. Există un hop care se numește clasa a 8-a, acolo unde foarte mulți se pierd. Încep meditațiile și totul depinde foarte mult de susținerea părinților. Eu am copii în echipă care n-au lipsit de la niciun antrenament și au luat la simulare 9,90 sau 10.
Magdalena Jerebie: „Mâncam zahăr cu lingura”
- N-ați avut aceeași problemă?
- Eu am ajuns la baschet într-un mod atipic! În clasa a 2-a eram cea mai înaltă, dar, ca și acum, mai dezvoltată. Îmi plăceau dulciurile foarte mult și mama era înnebunită. Mâncam zahărul cu lingurița, gemul sau dulceața la fel. În disperare, mama a zis că trebuie să fac ceva.
- Și?
- Au venit la școală la selecție. Era doamna Simon Octavia Cucuruz, o fostă mare baschetbalistă. Am fost aleasă să mă duc la baschet, iar mama a fost superîncântată. Apoi, când treaba a devenit mai serioasă, baschetul s-a transformat în mijloc de șantaj. Nu înveți, nu te duci la baschet. Plus că atunci aveai treabă de făcut. Noi aveam animale, strânge iarbă la iepuri, taie lemne, pregătire fizică naturală, fără sală de sport.
- Și cum ați îmbinat baschetul cu școala?
- Relativ bine pentru că antrenorul care m-a preluat, domnul Gheorghe Roșu, a văzut la mine că sunt foarte ambițioasă, nu neapărat talentată. Părinții mei aveau o vorbă: "Dacă te apuci să faci ceva, fă-l temeinic!". Am avut susținere, plus că ajunsă la lotul național însemna să poți ieși din țară. Avantaje pe care mulți nu le aveau.
- Era mai ușor înainte să ajungeți la marea performanță decât astăzi?
- Era greu fiindcă era o bază foarte mare de selecție, iar dacă nu erai bun, nu erai selecționat. Aveai facilități cu deplasări, cazare, masă, echipament. Nu te costa nimic. Mai mult, te disciplina. Problema era la școală, dacă lipseai. Profesoara mea de matematică mi-a spus că o să ajung o vagaboandă! Că nu o să știu să adun doi cu doi.
Deplasarea în Olanda și televizorul... color!
- Când v-ați dat seama că puteți face performanță?
- Destul de repede. La 13 ani am fost selecționată la lotul de junioare. La 14 ani și un pic am ajuns la lotul de senioare! Am avut marele noroc că n-am făcut parte din jucătoarele care au stat pe bancă. Nici măcar la lotul de senioare, chiar dacă unele dintre colege puteau să-mi fie mamă după vârstă.
- Și n-a fost grea trecerea asta rapidă?
- Normal că da! Când vine sânge proaspăt, jucătoarele cu state vechi și performanțe mari e greu să accepte pe cineva tânăr. Dar mereu am fost cu bun-simț, am respectat valoarea și valorile. Erau jucătoare ca Meri Roşianu, Mariana Bădinici sau Ștefania Borș, trebuia să-ți scoți pălăria în fața lor.
- Fiind nume mari ale vremii ați prins și momente tensionate?
- Foarte puține, la început. Țin minte o deplasare în Olanda în 1978. Aveam 15 ani! Am ajuns la hotel, un turneu înainte de Crăciun, am fost repartizate pe camere. Unde stăteam eu cu o altă colegă aveam televizor. Iar pe vremea respectivă să ai televizor și să mai fie și color era o nebunie. Nu o să spun nume, pentru că așa este frumos, dar a venit una dintre jucătoare și-a zis: "Cum, voi aveți televizor?! Ia să schimbăm camera".
- Și?
- I-am zis: "Nu mă duc nicăieri!". "Cum îndrăznești să-mi vorbești, că ești un nimeni?". "Probabil că sunt un nimeni, dar așa s-a întâmplat...". După două meciuri a venit și și-a cerut scuze!
- Și-a dat seama că erați talentată!
- Nu eram conflictuală. La momentul respectiv eu nu prea vorbeam corect românește, până în clasa a 8-a am fost la școală în limba maghiară. Din cauza aceasta mai râdeau de mine, iar ca să contracarez, când ne urcam în tren sau mașină aveam ceva de citit în limba română, ca să-mi fac un vocabular mai bogat și să nu mai fiu ținta glumelor.
Magdalena Jerebie: „Părinții nu mi-au spus niciodată «Bravo!»”
- Cât de importantă a fost familia?
- Foarte importantă, chiar dacă la vremea respectivă niciodată nu erau mulțumiți de mine! Tot timpul spuneau: "Numai atât?". Veneam de la finala de junioare 1 cu toate premiile și tata: "Hmmm! Acum are maică-ta de pe ce să șteargă praful". Asta era felicitarea... Părinții nu mi-au spus niciodată: "Bravo, ai fost extraordinară!". Niciodată...
- Și nu v-a durut?
- Nu! Probabil că asta m-a ambiționat. Am aflat după ani de zile că pe unde mergeau părinții mei erau foarte mândri de mine. Cred că a fost mai bine, pentru că așa m-au ținut cu picioarele pe pământ. La 14 ani eu aduceam bani în casă cât aducea tata, care lucra la forjă la Steagul Roșu! Și dădeam toți banii acasă, iar când plecam în deplasare ceream de cheltuială. "Cinci lei", îmi zicea tata. "Numai atât?". "Ai mâncare, iar pentru o prăjitură și un suc îți ajung!".
Eram în primele cinci sportive în lotul de senioare, iar la echipa de club eu căram mingile și apa! Nu îndrăzneai să spui nimic. La fel cum nu îndrăzneai să intri pe ușă înaintea lor. Aici, la Brașov, am avut-o pe Cornelia Petric, care avea o prestanță incredibilă. O personalitate deosebită, nu îndrăzneai să comentezi. Dacă te trimitea după apă, te duceai după apă.
Magdalena Jerebie, jucătoare și antrenoare baschet
Magdalena Jerebie: „Dacă rămâneam în străinătate, n-aș fi ajuns în situația să mă milogesc de alții să mă ajute”
Magdalena Jerebie spune că a spus stop carierei de antrenoare la nivel înalt în urmă cu 11 ani, atunci când soțul său, handbalist la Dinamo Brașov, George Jerebie, a fost diagnosticat cu pancreatită necrotică, o boală în urma căreia "scapă doar cel pe care îl iubește Dumnezeu!" .
Crede că nu a meritat să facă toate sacrificiile din cariera sa colosală, că a fost urmărită la tot pasul de Securitate în regimul comunist și povestește momente inedite din cariera sa în baschetul românesc
- Doamna Jerebie, ați jucat împotriva Statelor Unite și ați învins. Acum pare ceva SF!
- Și atunci a părut! Vorbim de lot universitar, dar Statele Unite erau Statele Unite. Jucătoarele erau în lotul național. Am câștigat tot până la meciul cu ele și când am ajuns în primele patru a căzut presiunea.
- Exista presiune?
- La Universiada din 1981, de la București, am câștigat bronzul. Conducerea și partidul au stabilit că nu pleacă din sporturile de echipă în Canada decât cele care au luat medalie. Era o deplasare lungă și costisitoare. Trebuia să ne depășim performanța, altfel antrenorii dădeau cu subsemnatul pentru neîndeplinirea sarcinilor de partid. Când am intrat în primele patru ne-am relaxat.
- Cât de mare era diferența dintre România și Statele Unite?
- Sub nicio formă ca acum! Tot ele ne-au bătut și în finală, dar nu ne mai păsa, pentru că aveam medaliile de argint în buzunar.
Magdalena Jerebie: „Întotdeauna m-am simțit bine în țara asta”
- Ați avut probleme în comunism?
- He, he, he. Și da, și nu.
- I-ați simțit pe urmele dumneavoastră?
- Da.
- Și ați primit și propuneri.
- Înainte de prima mea deplasare am fost chemată de secretara de la școală. "Trebuie să vii urgent la direcțiune!". Acolo m-a așteptat un domn. Mi s-au explicat anumite lucruri, că voi fi tentată, că mi se va oferi și că trebuie să mă gândesc că am părinți acasă, surori.
- Doar atât?
- La Cluj am avut o situație când am fost așteptată în gară de șeful secției. "Magda, hai că te duc acasă cu mașina". Stăteam într-o garsonieră, dar nu mi se mai potriveau cheile. Mi s-a explicat că a fost o inundație, că a trebuit să-mi zugrăvească. Mi-au rașchetat și parchetul! Au fost extraordinar de curioși să afle ce citesc, pentru că-mi luam cărți din Ungaria. Mai ales că au fost tentații din partea Ungariei să mă căsătorească cu un ungur ca să plec din România.
- Și ce de n-ați plecat?
- Mi-era frică și eu întotdeauna m-am simțit bine în țara asta!
Magdalena Jerebie: „Scapă doar cel pe care-l iubește Dumnezeu!”
- Celebritatea v-a ajutat?
- Da, în multe momente! Nu mă refer la cele de dinainte de 1989 findcă atunci trebuia numai să deschid gura și mi se îndeplinea orice dorință. Celebritatea m-a ajutat când soțul meu a fost bolnav. În 2002 a făcut o pancreatită necrotică, hemoragică de gradul IV. Scapă doar cel pe care-l iubește Dumnezeu!
- Extrem de grav...
- Antrenam la Universitatea Cluj, iar cei de la spitalul din Brașov mi-au dat seara telefon că trebuie să fac rost de un medicament, altfel intră în comă. Am luat la rând farmaciile și depozitele, dar era scos de șase luni din fabricație. Singurii care-l mai fabricau erau cei de la Terapia Cluj, sponsorii mei de la Universitatea.
- Ei au fost salvarea!
- L-am sunat pe șeful meu și i-am explicat că din străinătate mai repede de două zile nu are cum să ajungă medicamentul... "Magda, stai liniștită!". Convorbirea a fost sâmbătă la ora 10:00, iar la ora 15:00 a intrat mașina de la Terapia pe poarta spitalului cu doză triplă. Nici în ziua de azi nu știu cine m-a ajutat, dar îi mulțumesc dacă mă aude.
- Dar și înainte de Revoluție...
- Erau momente când dacă erai muritor de rând...
- Aveai de suferit.
- Da! Astea erau avantajele noastre, nu cele financiare. Lucrurile astea te ajută mai mult decât un salariu de 10.000 de euro.
Magdalena Jerebie: „M-a durut tare mult că m-a numit trădătoare!”
- Transferul de la Brașov la Cluj...
- Toată lumea a spus că părinții mei au primit foarte mulți bani pentru transfer. Lucru care nu este adevărat deloc. Antrenorul și președintele au fost la ei acasă și au purtat discuții pe care eu nu le cunosc nici astăzi.
- Serios?
- Nu am discutat niciodată cu părinții mei lucrul acesta. Nu era de competența mea, nu era problema mea. La vremea respectivă, copiii nu știau toate lucrurile oamenilor mari. Copiii aveau masă separată la bucătărie, nu stăteau cu musafirii.
- Am citit că atunci ați fost făcută trădătoare!
- Antrenorul meu, domnul Roșu, a suferit cumplit. M-a durut tare mult că m-a numit trădătoare!
- După Cluj ați revenit la Brașov, ați ratat un transfer în Spania, dar ați prins unul în Israel.
- Puteam să plec și în Germania, dar eram manageriată de cineva din Federație care a trăit mulți ani pe spinarea mea... N-am mai acceptat să profite. Cu ajutorul unei foste colege de echipă care plecase în Israel am mers și eu să joc acolo. Dar am refuzat multe contracte până acolo.
Magdalena Jerebie: „În carieră azi ești, mâine nu mai ești”
- Ați stat doi ani acolo, nu?
- M-am accidentat și am făcut o ruptură parțială de tendon achilian. A trebuit să vin acasă să mă operez. Apoi mi-a fost frică.
- De ce?
- Că nu o să mai fiu la fel de bună! Aveam deja 30 de ani, căsătorită de zece ani și ne doream un copil. În 1994 am anunțat că mă las și toată lumea râdea de mine. Apoi am rămas însărcinată.
- Spuneți-ne...
- Vreau să vă zic ceva! Gândindu-mă acum, cred că am făcut o prostie! Pentru că era mai bine să mă reapuc, dar am avut un principiu. Tot ce-am făcut în viață a fost programat. În momentul în care m-am retras mi-am dat zece ani să ajung antrenoare la lotul național. Și-am ajuns, și cu rezultate. La zece ani a venit boala soțului meu, când a trebuit să trag linie.
- Și să decideți clar viitorul.
- Să decid ce este mai important! Cariera mea și să devin o antrenoare care visa să antreneze afară sau familia mea? Și atunci am lăsat totul după zece ani de muncă, în care am muncit ca o nebună, în care mama a acceptat să-mi crească copilul...
- Dar...
- O secundă! În condițiile în care eu n-am fost în prima zi de școală a băiatului meu, n-am fost la nicio serbare până în clasa a IV-a. Toată lumea credea că părinții mei sunt de fapt părinții copilului. A trebuit să decid ce e mai important în viață. Așa am ales familia! Care mi-a fost aproape tot timpul. În carieră azi ești, mâine nu mai ești.
Magdalena Jerebie: „De fugit n-am intenționat niciodată”
- Au meritat toate sacrificiile pe care le-ați făcut?
- Nu! Pentru că am rămas cu un singur copil. Are 28 de ani, dar mi-a reproșat că nu i-am mai făcut un frate sau o soră, că n-am fost alături de el în multe momente și nici acum nu sunt... Nu merită! Dar pe parcurs mi-am găsit alți copii, cei pe care îi antrenez acum. Lucrăm de zece ani împreună și sunt ca și copiii mei, sunt tare buni!
- Aveți lacrimi în ochi când vorbiți de familie, de copii...
- Nu-i normal? Și dumneavoastră aveți! Ha, ha, ha! Asta înseamnă că am o influență foarte puternică asupra dumneavoastră și asta îmi reproșează și copiii. Am avut un moment într-un meci foarte important în care nu m-am simțit prea bine. Am jucat contra Constanței, dar am pierdut. I-am influențat atât de mult cu starea mea. Așa că nu-mi permit să mă simt rău...
- Regretați că n-ați rămas definitiv în străinătate, să fugiți din România?
- De fugit n-am intenționat niciodată. Am fost în situații când mi-au spus unii "Hai cu mine", dar eu pe vremea lui Ceaușescu eram foarte bine păzită. Singurul meu regret că n-am rămas în străinătate a fost când soțul meu era bolnav. N-aș fi ajuns în situația să mă milogesc de alții să mă ajute! În rest, n-am avut motive... Sau poate atunci când a trebuit să-mi duc copilul în străinătate ca să facă sport de performanță.
Magdalena Jerebie: „Ne rodea să știm dacă este bun”
- Ne puteți da niște detalii? Iulian, băiatul dumneavoastră, joacă handbal acum.
- Da. Atunci a fost o situație neplăcută. Aici ni se spunea că este bun și va ajunge mare, dar la selecții i-au zis că e gras, că e nepregătit și a treia oară mai trebuia să mă întrebe ce am în portbagaj... Atunci am zis că dacă este bun, va fi bun. Un prieten al soțului avea băiatul antrenor în Ungaria, după un turneu am stat la un pahar și din vorbă în vorbă l-am rugat să ne ajute să vedem dacă e bun sau nu.
- Asta era teama de fapt?
- Ne rodea să știm dacă este bun. A doua zi copilul a plecat, la 15 ani, în Ungaria și a semnat cu Csurgoi. Când am anunțat la clubul din România că-l vom duce în Ungaria au început pretențiile financiare. Am rezolvat parțial la club, apoi ne-a cerut Federația alți bani pentru dreptul de joc.
- Șicane...
- Atunci m-am înfuriat și am depus actele pentru cetățenia maghiară și pentru mine, și pentru copil! Nu mi-am dorit, iar când am depus jurământul aveam lacrimi în ochi. Dar pentru el a fost mai bine, ajungând și în naționala a doua a Ungariei. A jucat în Slovenia, iar pe perioada pandemiei a jucat la CSM București. Acesta e regretul lui cel mai mare!
Magdalena Jerebie: „Marele meu regret? Echipa națională”
- Serios? De ce, ce s-a întâmplat?
- N-a fost tratat normal! Crescut afară, cu alte principii, a fost văzut ca un ciudat. El era în sală cu o oră înainte de antrenament. El făcea separat sală de forță și pregătire. Nu ești considerat un ciudat la noi?
- Se pare că da...
- Managerul lui danez în februarie anul trecut i-a găsit un contract în liga a doua germană, la Aue, care încerca să scape de la retrogradare. Nu s-a putut, dar l-au plăcut și i-au prelungit contractul pe încă doi ani. Acum sunt la un pas de promovare, n-au pierdut niciun meci. E mulțumit, e fericit și pentru mine ăsta e cel mai important lucru.
- Trăgând o linie a carierei, cum o caracterizați?
- Am obținut tot ce se putea obține. Unii mi-au spus «fenomen», dar eu am fost o jucătoare de forță. De mic copil mergeam la câmp, săpam, tăiam lemne, căram pământ cu roaba. Stilul meu de joc era apropiat de cel de acum.
- Și regrete, dezamăgiri?
- Că n-am avut la echipa națională încă două jucătoare cu care am fi reușit să câștigăm o medalie. Eram o țară mică și era destul de greu să treci de URSS, Bulgaria sau Iugoslavia. Iar cel de-al doilea regret e că n-am fost la Jocurile Olimpice sau la un Campionat Mondial. Dacă le-aș fi avut și pe astea, aș fi putut spune că am avut o carieră sportivă extraordinară.
Îmi amintesc un turneu în Polonia, nu aveam mai mult de 15 ani, și de acolo mi-am cumpărat un fard, un rimel și un creion de ochi. Aveam o geantă de antrenament cumpărată de tata de la București și le-am ascuns acolo într-un buzunar. Într-o seară, după un antrenament, le-am găsit acasă pe o etajeră. «Astea ce sunt?!», mi-a zis tata direct. Și cu asta s-a terminat.
- Magdalena Jerebie, jucătoare & antrenoare baschet
Primul meu salariu a fost 850 de lei, fiind angajată la Trustul de Construcții Cluj. În cartea mea de muncă scrie încărcător-descărcător. Iar cel mare salariu l-am avut după Revoluție, la Fartec Brașov, când aveam în banii actuali cam 3.000 de lei. Nu jucai pentru nu știu ce bani. Când am plecat în Israel, în al doilea an am avut 1.500 de dolari pe lună, asta după ce ieșisem MVP-ul campionatului.
- Magdalena Jerebie, jucătoare & antrenoare baschet
Magdalena Jerebie a jucat la:
- Voinţa Braşov: 1978‑1981 şi 1987‑1991
- U Cluj: 1981‑1987
- Lachen Ramat Hasharon: 1991‑1993
- Fartec Braşov: 1993‑1994
5campionate europene de senioare și 3 campionate europene de junioare are Magdalena Jerebie în carieră
{{text}}