Ultimul cronicar

Se stinge, la nouăzeci și doi de ani, Radu Cosașu, seniorul cronicarilor. De fapt, ultimul nostru cronicar

Radu Cosașu a scris cronică sportivă zeci de ani și încă scria săptămânal aici, la Gazetă. A scris până la sfârșit - cât a putut să țină un creion în mână a scris.

Pe 23 februarie, într-o zi de joi, i s-a făcut deodată rău, iar ce s-a întâmplat mai departe ține de suferință.

Dar chiar și în ambulanță Radu Cosașu vorbea tot despre articolul pe care voia să îl scrie a doua zi. E simplu și copleșitor: Radu Cosașu a trăit pentru a scrie.

„Să lăsăm lacrimile în pace!”

Radu Cosașu a fost toată viața un om de o delicatețe și de o discreție excepționale, așa că nu voi intra în detaliile durerii din final, deși i-am fost martor.

Unul dintre ultimele sale articole a purtat acest titlu: Să lăsăm lacrimile în pace! Ușor de spus, dar cum să nu fiu acum, pe acest pământ rămas fără Radu Cosașu, nici sentimental, nici melodramatic, nici excesiv?

Nu, Radu Cosașu nu și-a prezis moartea, nu știa că moare și nici nu voia să moară. Era, în chip strălucit, un supraviețuitor. Și a luptat până în ultima sa zi, după o viață atât de lungă, în care sportul a jucat un rol fundamental.

Dragostea pentru aceleași idei

Radu Cosașu nu a fost un sportiv. Dar a fost un telespectator desăvârșit. Am petrecut sute de ore cu domnia sa în ultimul deceniu. Ne-am uitat împreună la tenis și la ciclism și la atletism și la curse de cai și la snooker și la fotbal, inclusiv la ultimul campionat mondial. 

Pentru Radu Cosașu era cel de-al XX-lea Mondial la care era conectat. Pentru mine, al IX-lea. Ne despărțea mai mult de o jumătate de secol, dar ne unea dragostea pentru aceleași idei.

Primul profesor

Radu Cosașu ținea cu Manchester United, dar fără să fie fanatic. Era incapabil de fanatism. Avea o inimă mare și o minte grozavă, în care încăpeau toate: cărțile, filmele, meciurile.

Pentru că l-am citit de când am învățat să citesc în gazetele timpului, Radu Cosașu mi-a fost, de fapt, primul profesor și cel mai important.

Fără să știe, Radu Cosașu este acela care m-a învățat și să citesc și să privesc la viața din filmele de cinema și să mă uit la un meci de fotbal.

Demn și cinstit

După Radu Cosașu, viața omului chiar era ca un meci de fotbal. Când a împlinit nouăzeci de ani știa că a intrat în prelungiri, iar ultimele minute, așa credea, sunt cele mai importante – și în viață, și în fotbal.

Las scris: Radu Cosașu a murit așa cum a trăit - demn. A fost toată viața sa un om cinstit, chiar și când a crezut în idei greșite tot cinstit a rămas.

Voia să știe tot

Iar puterea sa de a fascina era nemărginită. La fel era și puterea sa de a fi fascinat. Se îndrăgostea de texte, de metatexte și de jocul unor tineri din altă lume, ca Edinson Cavani.

Radu Cosașu înțelegea tot, voia să știe tot și nu trăia în trecut, deși ar fi avut un secol întreg în care să se refugieze. Era un om al timpului prezent și nu doar de aceea îl voi purta cu mine tot timpul, prezent, câte zile voi mai avea pe acest pământ pe care îmi rămân tot mai puțini oameni.