Dacă e marți, nu va mai fi Radu Cosașu

Sala de clasă a profesorului Belphegor a fost pagina de ziar. Ziarul ca materie, ca hârtie care murdărește degetele de la cerneala tipografică

Toată lumea revendică acum amintiri cu și despre Radu Cosașu. De ce aș proceda eu altfel? Din spirit de frondă sau din elitism? Nu este cazul. Mai ales atunci când dispare un om care și-a făcut din discreție profesiune de credință. 

Un om care a însemnat un reper pentru meseria de ziarist. De ziarist sportiv, știți, ăia de numără cornere și auturi și strigă ca tembelii "gool!". Radu Cosașu se mândrea că este gazetar sportiv, așa se și recomanda. Nu ca scriitor.

Parola cinefilă

Așadar, mai puțin despre noi și despre amintirile noastre prețioase cu domnul Cosașu, și mai mult Radu Cosașu fără noi. Inginerește vorbind, am fost ani de zile cureaua de transmisie între Radu Cosașu și redacția Gazetei. Ca administrator al paginii de opinii, pe mine mă suna marți la prânz domnul Cosașu. 

Întotdeauna marți. Fix la 12. Avea(m) și o parolă provenită din titlul unui film celebru pe timpuri. Dacă e marți, e Cosașu!, parafrază la „Dacă e marți, e Belgia”.

Ana-Maria

Maestrul propunea ziua de joi sau de vineri pentru predarea editorialului. Dacă era vineri, se identifica personajului lui Daniel Defoe din Robinson Crusoe. Omul Vineri. Radu Cosașu glumea cu măsură și cu o decență străină de bășcălie. 

O anunț eu și pe Ana-Maria, îmi spunea. Ea era cealaltă curea de transmisie a mașinii care transporta la lumină articolele marca Radu Cosașu. Colega Ana-Maria îi prelua articolele dictate la telefon cu o dedicație aproape religioasă.

Triumful asupra vanității

Era receptiv mereu domnul Cosașu la rugămintea de a fi cât mai aproape de evenimentele la zi. Nu i se părea că este târât în vulgar și în trivial. Cu o modestie care presupunea supunerea definitivă a vanităților și a egoului, anunța subiectele care îi făceau cu ochiul. Adică tot ce ținea de frumusețea sportului. 

Împărtășeam pasiuni comune, cum ar fi Manchester United, Mpappe, Martina Navratilova, Ilie Năstase, Marcel Răducanu, Ivan Patzaichin. Erau teritorii fermecate. Dar gata, am zis că nu vorbesc decât despre el, ce importanță are ce vorbea Radu Cosașu cu un inginer travestit în ziarist?

Lăuda cu generozitate

Radu Cosașu a fost profesorul multor generații de pasionați ai sportului fără să fi intrat în vreo sală de clasă. Sala lui de clasă era pagina de ziar unde semna Belphegor, apoi, simplu, Radu Cosașu. Scria limpede, nesofisticat, profund, emoționant și picant. 

Îi plăceau jocurile de cuvinte, jubila atunci când cineva inventa un cuvânt nou. Nu certa pe nimeni, practica o ironie care putea să fie confundată cu lauda. Și lăuda cu o generozitate care izvora din bunătate sufletească. Lăuda sportivi, lăuda ziariști. Schimba vorba când îndrăzneai să îi aduci un elogiu.

Slujitorii meseriei lui

Îmi este dor de zilele de marți, când, la prânz, pe telefon apărea apelul de la Radu Cosașu. Ne va fi dor de articolele lui, atât de actuale pentru că purtau în spate un secol de istorie a sportului. 

Dacă e marți, e Belgia, dar nu va mai fi Radu Cosașu. Ce putem face noi, cei care mai suntem, este să rămânem slujitorii sinceri ai acestei meserii frumoase și tot mai înjurate de netoții lumii.