Internaţionalul Tamaş şi consumatorul Găbiţă

Povestea unui om de poveste

Se răstoarnă lumea pe noi, trăim în isterie. Trăim în lumi paralele, Burleanu şi aplaudacii, Gigi şi cerurile lui crăpate, noi şi nebuniile noastre şi tot restul lumii care trăieşte fără să ştie că ne dăm de ceasul morţii pentru un fault sau un ofsaid.

Şi trăieşte bine, în vreme ce nouă ni se umflă venele pentru că ni se pare că totul e la mişto. În mijlocul acestui turbion, o oază. Senin. Albastru infinit. Povestea lui Gabi Tamaş. Opera, de pe vremea când încă mai opera adversari, pahare şi uşi de bloc.

Interviul realizat de Costin Ştucan cu acest personaj inconturnabil al fotbalului de mai ieri e ca o croazieră pe lacul Leman citind un ultim San-Antonio. Râzi şi te cruceşti, poate te mai şi emoţionezi, dar nu mult, că râzi şi te cruceşti din nou.

Oameni şi femei

Tamaş e un tip necenzurat. Bărbat. Căci cei care nu sunt bărbaţi, zice el, sunt femei. Bine că n-a venit vorba de alte categorii, cine ştie ce mai aflam. Întrebarea era despre căderile românilor duşi cu fotbalul peste graniţe, „intră într-o depresie şi renunţă să mai tragă tare”. „Păi, înseamnă că sunt femei”. 

Cu un dos de limbă, un clişeu crunt şi misogin, Tamaş şterge cel puţin jumătate din gloria sportului românesc, pe care o datorăm femeilor, de la Nadia la Lipă, Brânză şi un număr de campioane care ar acoperi pagini întregi. 

Nu e întâmplătoare trimiterea la cele considerate de mulţi români verzi drept slabe, fără detentă a destinului, oameni de mâna a doua. Tamaş e dintre cei care au jucat fotbal şi au petrecut ca bărbaţii, într-un mediu în care femeile aveau un singur scop, să te aştepte acasă sau la o altă casă. O lume virilă, plină de pumni, alcool şi un set de principii corecte, care se potrivesc cu parcursul celui care le enunţă ca nuca-n perete.

Dimineaţa băiatului bun

Asta nu înseamnă că Tamaş nu le-a respectat, e posibil, nimic nu e sigur, dar nici de exclus. Aproape că nu există om de fotbal care să nu susţină că Tamaş e "cel mai bun băiat din lume". Mi s-a repetat asta de atâtea ori încât încep mai degrabă să mă întreb despre cei care o folosesc decât de subiectul ei. Gabi Tamaş e, ce-i drept, un om paradoxal. 

Un tip care a trăit în extreme. E într-un fel imaginea fotbalului nostru. Talentat şi eşuat. Eşuat faţă de ceea ce putea fi. Putea fi un mare campion dacă nu-şi juca jumătate din meciuri în afara terenului. Vorba aia, că tot avem câte o vorbă pentru toate, "băiat bun, dar cam bea apă dimineaţa".

Hai noroc şi sănătate!

Multe dintre păţanii erau cunoscute, dar au altă savoare din gura autorului. Un portret admirat de mulţi. Ce vrei, bă, şi-a trăit omu’ viaţa, e a lui, face ce vrea cu ea! Corect. Până când viaţa lui se intersectează cu vieţile altora. 

Tamaş îşi recunoaşte prostiile (nu pe toate) şi spune în clar că a ratat mari oportunităţi ale vieţii din cauza năravului băuturii, a evadărilor din cantonament şi altele.

Sinceritatea lui poate impresiona. Gabi e inteligent. Şi-a construit un narativ care să ducă spre mirare şi iertare. Apreciezi şi apoi îţi vine să îl baţi pe umăr, hai, lasă, noi să fim sănătoşi ! A, da, şi ăsta, cu sănătatea, e un subiect. Îi urez sincer sănătate. Şi să se gândească la ea. Are o fetiţă care îi zice să nu se lase de fotbal.

Gabi e însă în momentul în care trebuie să se lase. De multe. E în punctul acela greu pentru toţi profesioniştii genului, dar la el e încă şi mai dificil pentru că a trăit cu viteza cu care a condus în Israel băut. Şi e greu cu frânele.

Schiorul şi coborârea liberă

Tamaş, care a practicat şi schiul în tinereţe, a fost un exemplu pe teren, dar un drum spre pierzanie în afara lui. Unul pe care l-au urmat mulţi. Şi el, şi ceilalţi ar fi putut avea cariere mai mari, ar fi putut creşte fotbalul şi îndruma înspre verde şi nu spre roşu, alb, roze, arămiu pe cei ce au venit după ei şi care au dus treptat, şi prin moravurile căpătate din mediul profesional, fotbalul în groapă. 

Orice facem public se decontează asupra spaţiului în care trăim, îl influenţează, îl formează. Dar Tamaş nu a apărut din neant. În amonte, educaţia setează calea. «Am fost crescut ca în dictatură». 

O, da, sună atât de cunoscut! Dictatura cea mare a dus către cele mici care s-au perpetuat şi după ’89, gratii comportamentale, reguli stricte fără să fie explicate, hamul, frica. 

Şi apoi, când scapi, pârtieeee! Poate nu ne distrăm doar, dar şi învăţăm ceva de la Gabi Tamaş. Din ce spune şi, mai ales, din ce nu spune.