Interviul Simonei Halep, care își cere drepturile, trebuie să ne spună și câte ceva pentru viitor. Simona are 31 de ani și nu mai are timp. Vrea să joace, trebuie să joace. În ce ne privește, este cu atât mai grav, cu cât o întreagă generație de top 100 pleacă cu ea. Iar în locul unor sportive excepționale, punem vidul. Iar asta merită o explicație.
În interviul său, Halep a fost clară, senină, asumată și a pus presiune pe organismele internaționale. Tot scenariul pregătit a arătat cel mai înalt nivel de profesionalism pentru un sportiv român.
Simona a fost îmbrăcată în costum de sport, adică e pregătită să joace, sponsorul Nike a avut sigla la vedere, totul se petrece la revista lui Mouratoglou. Un semnal clar că Halep are forță, atuuri și încă argumente de prezentat. Și oameni importanți lângă ea. Iar rezultatul obținut este pozitiv: susținere din partea opiniei publice și o reacție a asociației jucătorilor. Plus o prezență în absolut toată media relevantă din lume. Un pas, deocamdată.
Halep este o campioană internațională, un star mondial, un sportiv cunoscut de toată planeta tenisului. Ținând cont de popularitatea acestui sport, trebuie să spunem că, de fapt, Halep este acum aproape unică pentru România. David Popovici și Cristina Neagu sunt doi campioni în sporturi mai puțin populare.
Și aici lucrurile devin interesante. Simona Halep este doar vârful unei generații de jucătoare de tenis excepționale. Pentru că trebuie să fii excepțional ca să joci tenis în primii 100. Lângă ea sunt Sorana Cârstea, 33 de ani, Irina Begu, 32 de ani, Monica Niculescu, 35 de ani, Mihaela Buzărnescu, 33 de ani. La un nivel mai jos, ana Bogdan are 30 de ani, Gabriela Ruse, 25 și Jaqueline Cristian, 24, iar Irina Bara, 26 de ani.
România avea la începutul lui 2022 un nucleu de cinci jucătoare de top 100, și 8 de toate în primele 200. Pentru nivelul sportului românesc, este de vis. De fapt, numai canotajul poate spune ceva similar. Diferența constă însă în popularitatea celor două sporturi.
Dar majoritatea acestor jucătoare mai au un an sau doi de jucat. Cele mai bune dintre ele au trecut binișor de 30 de ani și, în ciuda performanțelor, oboseala se adună. În curând le vom spune la revedere și ne vom uita la vidul din jos.
Ei, bine, în aceste condiții, trebuie să știți că noua strategie a sportului românesc nu pune tenisul între sporturile prioritare la nivel național. Sunt 18 de toate, inclusiv hocheiul, dar tenisul nu se situează între ele. Tehnic, este trecut la rangul doi de sprijin din partea statului.
Și asta se petrece fix acolo unde ai cele mai mari vedete, cele mai bune performanțe individuale, cea mai mare răspândire pe planetă a unui sport individual și posibilitatea de a atrage mii de copii.
Bonus, aici ar fi nevoie de investiții mai mici, căci nu trebuie să faci stadioane, nu lucrezi cu echipe. Trebuie să investești în știință, antrenori și terenuri în balon.
În schimb, statul român dă bani cu nemiluita la fotbalul profesionist, construiește stadioane goale și plătește o sumedenie de străini profesioniști în handbal cu salarii importante.
Oricum ai da-o, prioritățile par inversate. Fotbalul poate trăi fără bani publici, dar îi primește. Cea mai importantă generație din tenis a reușit fără banii statului, iar acesta consideră că nu e important să construiască pe fundația pe care Halep și generația ei au pus-o.
În ce-o privește, Halep, chiar dopată și suspendată, rămâne mai simpatizată decât pseudofotbaliștii noștri. Și construiește mai mult în societate, măcar prin modul decent prin care își cere drepturile decât toate declarațiile din fotbalul românesc puse la un loc.
{{text}}