Iuliu Hajnal (71 de ani), jucătorul de legendă de la Târgu Mureș, cu 381 de meciuri și 77 de goluri în prima divizie, dezvăluie cum a trăit fără tată de la vârsta de cinci ani după ce părintele a fost condamnat la închisoare pe viață pentru vederile lui politice # Povestește cum a ajuns să fie fotbalist, după ce handbalul a fost marea sa dragoste și trage un semnal de alarmă în privința viitorului în fotbal
Iuliu Hajnal răspunde instant la telefon când îl sunăm: "Gata, acum vin! Ne vedem în fața Catedralei. Unde e statuia lui Avram Iancu". Un personaj discret, cunoscut de toată lumea pe străduțele liniștite ale orașului unde a scris istorie.
Vuietul Mureșului nu-l deranjează și îi face plăcere când lumea îl abordează. Discuția cu fostul fundaș stânga devenit extremă ulterior e un carusel de incursiuni într-o viață plină de fotbal.
- Domnule Hajnal, ce faceți, cum sunteți?
- Bine ați venit în orașul meu preferat, Târgu Mureș! Mulțumesc de întrebare, cum se poate la 72 de ani, sunt bine.
- Cum e viața după fotbal pentru dumneavoastră?
- Până acum doi ani am fost responsabil FRF pe Transilvania pentru selecția la copii și juniori. Acum sunt liniștit. Stau acasă.
- După o viață de încercări ați găsit în sfârșit liniștea?
- Eheee! Ultimele controale arată că sunt sănătos, organele sunt bine, am un moral bun, am copiii mari, nepoți, prieteni. Am familie! Cred că trebuie să mă respect ca să fiu respectat.
- Copilăria dumneavoastră n-a fost deloc una ușoară.
- Așa este, dar am reușit zic eu. Ne-am strâns de Paște toată lumea, ne-am simțit bine.
- Dar durerea că ați trăit fără tată nu are cum să treacă, nu?
- N-am suferit pentru că am fost înconjurat de iubire. Zilnic îmi vizitez mama, zilnic îmi vizitez surorile. Am rămas același om! Familia pentru mine era și este totul.
- Tatăl dumneavoastră a fost luat la Gherla și condamnat în 1956 la închisoare pe viață. De ce?
- Nu știu nimic... Credeți-mă că nu știu! Am vorbit și cu frații mei, nu știm nimic, nimic. Din '56 a plecat și plecat a fost! Am încercat după '90 cu un episcop să aflăm câte ceva, dar nu am reușit. Așa a fost să fie...
- Mama dumneavoastră...
- Mama niciodată n-a povestit nimic rău despre el și n-a zis niciun cuvânt rău.
- Nici dânsa nu știe cum s-a întâmplat?
- Nu știu dacă știe, dar n-a povestit niciodată.
- Sau poate n-a vrut?
- Nu, nu. Nu avem nici măcar un certificat de naștere al lui, n-avem niciun fir de care să apucăm. Mama provine din Sălaj, dintr-o familie de morari. Aveau pâine, făină, grâu. Nu e de aici din oraș.
- Șapte frați, fără tată...
- A fost foarte greu! Eu am respectat pe toată lumea și am obținut ce mi-am dorit. Și am făcut totul din dragoste. N-am mimat niciodată fotbalul. Sunt foarte modest și m-am mulțumit cu ce mi-a dat bunul Dumnezeu!
- Cum ați reușit să depășiți greutățile de atunci?
- Prin sport, în curtea Institutului de Medicină din Târgu Mureș. Acolo am crescut! Acolo era terenul, sala de sport, bazinul de înot...
- Puțină lume știe, dar n-ați început direct cu fotbalul.
- Cu handbalul. Am fost și în echipa națională de juniori. Îmi plăcea și baschetul, dar nu puteam să arunc la coș, așa că am rămas cu handbalul. Am fost de două ori campion național. Sincer vă spun că eram atât de sărac că acolo am primit teniși și haine la handbal! La fotbal n-am primit nimic. La primul antrenament la care m-am prezentat nu mi-au dat nici tricou. Făceam trei kilometri de la Institut până la stadion. Mergeam desculț, pe zgură...
- Lipsurile și sacrificiile v-au făcut să luptați și mai mult pentru supraviețuire?
- Fără tată am învățat ce înseamnă responsabilitatea! Dar am reușit să ajung și la bani, destul de repede.
- Cum ați reușit asta?
- Am făcut școala profesională pentru că acolo am primit pufoaică, cipilică și salopetă. Am făcut profesionala de lăcătuși mecanici. După care seralul și școala tehnică. Eram mecanic auto! Fiind unul care am avut bani, am ajutat-o pe mama. Acum toți din familia mea sunt bine, oameni normali, fără vicii, la locul lor și cu o situație bună. Asta e cea mai mare realizare a mea. Sunt mândru!
- Apoi v-ați îndreptat ușor, ușor spre fotbal.
- Am ajuns acolo pentru că trebuia să fie o echipă de juniori în curtea Institutului de Medicină. Așa m-au legitimat în 1964 la Medicina Târgu Mureș și, un an mai târziu, la AS Armata. În 1966 țin minte un turneu la Pitești, unde am terminat pe locul 4. Acolo jucau Lucescu, Dumitrache, Dinu, Dobrin. O să vă zic un secret! Pe vremea aceea toți jucătorii care au trecut pe la juniori au ajuns la echipa mare. Așa selecție bună se făcea!
- Mai găsim copii talentați astăzi?
- Foarte greu! N-avem probleme până pe la 12 ani, dar de la 14 ani mai mult de șaizeci la sută dispar! Organizarea e foarte anevoioasă, nu au viitor. Fotbalul juvenil se bazează pe investițiile părinților. La 14 ani decid să continue liceul și să aibă îndeletniciri. Și gata cu fotbalul. S-a terminat!
- Sunteți așa dezamăgit?
- Păi, avem stadioane moderne, dar lipsește jocul. Lipsește piesa. Nu vreau să spun, că lumea interpretează. Nu critic pe nimeni.
- Vă spuneți părerea.
- Piesa cam lasă de dorit! Nivelul e scăzut. Iar dacă nu spunem adevărul, ne mințim noi pe noi. Ne amăgim că avem în buzunarul din dreapta cinci lei, îi punem în stânga și facem șapte. Nu! Tot banii ăia îi avem. Ne trebuie răbdare și să tragem la copii și juniori pentru că acolo ducem lipsă de antrenori. Eu le spun frizeri ălora care sunt acolo! Trebuie să fim beton pe zona asta, că de acolo pleacă totul. Astăzi un jucător se naște numai în academii.
Dacă vrem să avem viitor în fotbal trebuie să câștigăm la mentalitate și la profesionalism. Copilul trebuie să înțeleagă de la pubertate ce trebuie să facă pe viitor. Să nu fie ca ăia care au în curte două Mercedes, trei servitoare. Ce să mai joace fotbal, când au cercel în ureche și telefon!
Iuliu Hajnal, fost mijlocaș
Iuliu Hajnal a jucat timp de 13 ani în aceeași echipă la Tg. Mureș cu Ladislau Boloni, căruia îi reproșează că n-a avut grijă de colegii care l-au dus pe culmile gloriei și niciodată nu le-a mulțumit public pentru realizările bifate împreună # Vorbește despre debutul în prima ligă de pe Giulești, dar și despre motivele pentru care a refuzat Steaua de trei ori
- Domnule Hajnal, vă mai amintiți debutul pe Giulești în prima ligă?
- Ioi! Nici n-aveam 18 ani. Când m-au anunțat să vin la echipa mare nici nu eram acasă. M-au sunat și mi-au zis să mă duc la Cozia în cantonament. 1-1 a fost meciul cu Rapid în care am debutat. Ce echipă avea Rapidul! Greavu, Lupescu, Jamaischi, Dumitriu II... Echipa aia mare, monumente, o echipă extraordinară.
- Și de la copilul din curtea Institutului de Medicină ați ajuns un jucător de bază.
- În 1969-1970 s-a reorganizat echipa și a venit un colonel de la București, Florescu. Are enorm de multe merite, iar împreună cu doi generali au construit o bază sportivă proprie. Nu contează dacă astea erau gradele lor sau nu. Atunci au fost abandonați mulți fotbaliști de calibru pentru că aveau o vârstă. Așa au intrat poneii, printre care și eu. Apoi am început să obținem rezultate.
- Statutul ăsta de echipă mică a Armatei v-a blocat să câștigați titlul în 1975?
- Sută la sută! Cei care au fost acolo știu foarte bine ce s-a întâmplat... Să fii campion de toamnă cu șase puncte avans și să mai faci în retur doar cinci, asta spune ceva. Era noaptea generalilor. Am fost doar vicecampioni... Asta a fost.
„Mâncam la popotă. Prima de victorie: 50 de lei"
- Dar n-ați rămas cu un gust amar?
- Evident. Atunci am pierdut cu Steaua cu 3-2, iar anul următor cu 10-2, după ce conduceam cu 2-1... Asta spune multe.
- Nu v-au trecut deloc pe la ureche informații...
- Eu eram copil, erau alții care decideau. Nu decideam eu. Eu nu jucam pe fals, ci la puterile mele.
- Era așa de mare implicarea politicului?
- De la Nicu Ceaușescu până la Valentin Ceaușescu, toți generalii își plângeau cariera. Asta era... Așa era și noi am acceptat. Am acceptat să fim fratele mai mic. Dacă nu era armata în Târgu Mureș, nu exista echipă aici! Era singura șansă să existe o formație.
- Pe vremea aia se câștiga bine din fotbal?
- Față de un om obișnuit la Târgu Mureș, da. Dar nu la nivel de București, Pitești, Hunedoara, Baia Mare, Petroșani. Cred că eram la nivel de Sportul Studențesc.
- Salariile erau mici și primele mari ca la Brașov, de exemplu?
- Noi aveam salarii de la întreprindere. Am fost angajatul Combinatului Chimic. Și-avem pe patru ore salariu de la Combinat. Ca să ne plătească până la opt, restul era suportat de armată. Indemnizația de efort era de 200 de lei, prima de victorie, 50 de lei acasă și 100 de lei în deplasare. Mâncam la popotă, mergeam cu autobuzul când adversarii veneau cu avionul. Echipă simplă, modestă, dar cu oameni extraordinari.
- Dragostea și atașamentul de familie v-au ținut doar în Târgu Mureș?
- Păi, da. N-am încercat niciodată să plec de aici. Au fost momente în care puteam să plec. Am avut oferte foarte serioase pe care le-am refuzat. Ofertă chiar de la ministrul apărării. Steaua m-a luat cu japca și-am zis nu! N-am vrut să plec.
- Și, analizând cu mintea de acum?
- Am avut ofertă de trei ori de la Steaua și acum regret! Regret foarte mult.
381 de meciurişi 77 de goluri a strâns Iuliu Hajnal pentru ASA în Liga 1
- Deci...
- Regret fiindcă pentru cariera asta aveai nevoie de o echipă mare. Nu poți compara Steaua cu ASA Tg. Mureș. Eu și acum zic că a fost cel mai titrat club, alături de Dinamo, unde aveai toate condițiile ca să faci performanță. Vă dați seama cât am muncit eu ca să ajung la echipa națională și cât trebuia să muncesc la Steaua?!
- Mult mai mult, deși poate nu era tocmai normal
- Acolo, la fiecare meci erau 30 de ziariști, televiziunea tot. Aici aveam un ziarist și un crainic...
- Și ați ajuns la echipa națională, chiar dacă erați de la Târgu Mureș.
- Prima mea selecție am făcut-o în pantaloni scurți, după ce-am bătut Piteștiul cu 1-0. La amicalul cu Italia nici nu știam cu ce să mă îmbrac. Am luat haine din drum.
- Dar de ce ați refuzat Steaua de atâtea ori? Exista și un alt motiv?
- Eu de la 14 ani am trăit și locuit perioade scurte în București, fiind în echipa națională de juniori. Am văzut foarte multe și dacă spun unele lucruri...
- Adică? La ce vă referiți?
- La atâtea familii sparte! Mi-era oroare să ajung cu familia mea la București. Cine are istorie fotbalistică poate să numere pe deget câți fotbaliști și-au păstrat nevasta până la 50 de ani. Bine, tot n-am scăpat și am divorțat după zece ani. Acum sunt la a doua căsnicie, am doi copii și facem curând 45 de ani de căsnicie.
- Că tot suntem la capitolul soții. Povestea de la nunta dumneavoastră cum a fost?
- Am stat 15 minute! Am făcut-o la restaurantul Mureșul. Am venit în cantonament vineri, duminică dimineață am fost la frizer, la ora 11:00 am fost la biserică. Am ajuns acasă și am plecat din nou în cantonament. Nuntașii care au vrut la meci au venit cu autobuzul.
- Cu cine jucați?
- Cu Corvinul Hunedoara. Cu Lucescu și Dumitrache. I-am bătut 5-1! M-am întors la restaurant la opt jumate, mulți ani trăiască, la nouă fără un sfert m-au dat afară. Niciun ceai n-am băut!
- De ce?
- A fost vorba că dacă joc pot să stau până la 12 la restaurant. Dar la nouă fără un sfert ne-au dat afară. Câți fotbaliști joacă azi în ziua nunții? Noi jucam pe 500 de lei, pe nimic... Ni se spune că am fost jucăria statului. E o rușine! Am lucrat 58 de ani și primesc o pensie...
- Ce pensie aveți?
- 2.300 de lei! Ajunge... Mai am minte, sunt limpede, mulțumesc lui Dumnezeu!
„N-aveam nevoie de mizerii și murdării"
- În comunism, Securitatea era pe urmele dumneavoastră?
- I-am simțit și-n casă! Mi-au luat și săpunul, știau tot ce cumpăr. Inclusiv peria de dinți.
- Era ordin de sus?
- Era obligatoriu să fie pe lângă noi pentru că eram echipă militară. Mereu aveam un ofițer de contrainformații. Era ceva normal. Probabil și acum, dacă pleci afară, Securitatea dă cu subsemnatul.
- Dar v-a fost teamă de ei?
- Aveam siguranță și n-am avut probleme. Doar probleme de fotbal. Că am vândut meciuri, aiureli, suspiciuni. Eu am ajutat fotbalul mureșean, n-aveam nevoie de mizerii și murdării.
- Ați jucat în meciuri aranjate, în blaturi?
- N-am intrat în jocul acesta pentru că eram civil. Dacă eram militar, poate era altceva.
- Ați fost coleg cu Dobrin și l-ați prins și pe Hagi.
- Pe vremea când era Dobrin erau foarte mulți Dobrin. Când a fost Hagi a fost unul singur! Hagi e unic! Pe vremea lui Dobrin mai erau Radu Nunweiller, Mulțescu, Balaci, Costică Ștefănescu, Puiu Iordănescu. După a venit generația lui Boloni, Stoica, Belodedici. Gică după mine e regele perioadei!
- Aveați același stil cu Hagi.
- Eu nu mă compar cu Gică, dar eram amândoi rapizi, plecam de pe loc, lovitura mingii bună, vedere periferică, dribling scurt. Eu nu cred că l-a văzut cineva pe Hagi să dribleze șase adversari. Dribla pe unul și dădea pasă.
Noi nu știam cum arată bananele! Noi băgam un Viplex, o vitamină și gata. De unde preparatori și alea-alea? Și uitați-vă că tot suntem departe față de ce e nevoie pentru marea performanță. Nu-mi plăceau barurile și cârciumile, eram un fotbalist atipic. N-am avut un scop pentru mine
Iuliu Hajnal, fost mijlocaș
- Vreau să revenim un pic la echipa națională și să ne amintim de meciul cu...
- Italia? Când i-am dat gol marelui Zoff?
- Exact. Cum a fost atunci?
- Angelo Niculescu-antrenor. Trebuia să ai și noroc ca să dai gol. Meritam, pentru că veneam de la tineret, jucasem la toate naționalele. Atunci am intrat în locul lui Deleanu. Am tras și portarul a scăpat mingea printre picioare.
- Au existat tot felul de comentarii. A fost sau n-a fost?
- Dacă arbitrul a dat golul înseamnă că a fost. Am tras de la 25 de metri, o lovitură surprinzătoare. Ce echipă avea Italia, eu ascultam la radio să văd împotriva cui joc... Cu cine am jucat noi, românașii? Jucători care au scris istorie. S-a terminat 3-3.
- Ați jucat și contra lui Maradona.
- Un jucător foarte modest pe teren. Am jucat chiar pe Bombonera, în '78. Atunci au făcut un turneu amical în America de Sud și ne-au invitat ca să vadă echipa aia fantomă care a putut să piardă calificarea cu Iugoslavia, 6-4. Că la 2-0, la Zagreb, politicul...
- A intervenit?
- Să joace Gicu, să joace Vigu, să apere ăla... La pauză aveam 3-2 și am pierdut 6-4. Căutați Gazeta să vedeți că scrie. Miercuri am jucat amical cu Metalul 8-1 și scria că mânjii sunt în formă. Adică Hajnal, Balaci și Costică Ștefănescu. Joi ne-a schimbat, n-am mai fost pe nicio listă. Nici nu eram pe foaie! Susici a dat patru goluri. Era într-o formă excepțională. Lipsa de experiență a contat, n-aveam voie să pierdem când eram în vână.
"Nu știu dacă Boloni este mândru de noi"
- Loți Boloni încă antrenează, mai țineți legătura cu dânsul?
- Ținem, mai ales când vine acasă. Din păcate, sunt și evenimente triste, că începem să cădem pe front. Toți suntem mândri de el! În schimb, nu știu dacă el este mândru de noi, că n-a spus-o niciodată! El a jucat fotbal singur...
- E ca un...
- Nici nu are pe niciunul dintre noi pe lângă el, cum se obișnuiește. Uitați-vă în fotbalul românesc că toți au câte unul, câte doi pe lângă ei. Loți n-a luat pe nimeni niciodată lângă el și eu consider că au fost și în echipa noastră băieți deștepți. Chiar foarte deștepți! Puteam să punem și noi doi chiloți și-un ciorap ca să câștigăm un ban cinstit. Orice ai realizat ca fotbalist, ai realizat prin colegi!
- Care e cea mai mare dezamăgire a carierei?
- N-am! Nu pot să spun absolut nimic. Poate doar atunci când m-am accidentat printr-o prostie. Am făcut o ruptură musculară... Eu zece ani am tras ca un cal bun echipa după mine. M-am dus la lot pentru că ei dădeau verdictul. Injecții, tratament și-am jucat contra Italiei. Am condus 1-0 și în minutul 30... Era deja ruptură, m-au schimbat și-am pierdut cu 4-1. Meci pe San Siro. Am stat 8 luni atunci și m-a costat echipa națională. Apoi, concurență serioasă...
- Chiar niciun regret, ceva care să vă supere?
- Ce regrete să am? Am jucat peste 500 de meciuri, peste o sută la toate echipele naționale. Am fost sportiv, nu am fost șef de restaurant! Am făcut ceea ce mi-a plăcut în viață și am făcut ușor. Între 1974 și 1978 am jucat 120 de meciuri, cu o medie de peste 8 ca notă! Dacă joci 90 de minute, 32 de etape, patru ani la rând, înseamnă că ești serios, nu?! Am fost de 14 ori în echipa campionatului!
"Fotbalul mă plictisește"
- Ce vă place la fotbalul de azi?
- Să vă spun sincer? Mă plictisește! Prea multe pase, prea multe plimbări. Eu sunt pe jocul de atac, nu posesie, tranziție, translație. Prea multă teorie. Fotbalul nu mă mai atrage. Nu simt nimic! Când juca echipa națională mă pregăteam cu trei zile înainte. Acum, nu...
- Dar vă uitați la meciurile naţionalei?
- Mă uit pentru că este și echipa mea. Aici m-am născut și aici mor!
- Și ce părere vă lasă?
- Dacă am ajuns să ne bucurăm că am bătut Belarus și Andorra... Dacă aveau nuntă nici nu mai erau 11. Asta este, asta-i piesa, asta jucăm. Trebuie să fim uniți.
N-am fost niciodată tentat să rămân în străinătate! În viață sunt etape și etape. Părți bune, părți rele. Dacă aveam de toate poate nu eram aici. Poate eram la cazinou sau poate azi nu mai eram. Sunt colegi care o duc vai de capul lor! Și din greșeala lor, dar dacă unul cade, trebuie să-l ajutăm. Că au risipit nu e nicio problemă, trebuie să sărim în ajutor
Iuliu Hajnal, fost mijlocaș
{{text}}