Gabi Balint (60 de ani) a vorbit chiar pe 7 mai pe iarba de pe „Ramon Sanchez Pizjuan”, din Sevilla, despre trăirile de acum 37 de ani, dar și despre emoția revenirii pe stadionul finalei CCE câștigate de Steaua cu Barcelona, 2-0 la penalty-uri. A fost însoțit în Andaluzia de 20 de suporteri care au participat la „VIP Legend Experience”, un proiect spectaculos al Gazetei Sporturilor.
- Domnule Balint, ce ați simțit în momentul în care ați plecat spre minge, acum că revedeți poarta?
- Ce simți atunci când ai o responsabilitate atât de mare. Și când știi că toată țara stă în genunchi și se roagă să marchezi. Ce puteam să simt? Multe emoții, e adevărat. Dar după marcarea golului a dispărut tot. Când am ajuns acasă și am realizat, de fapt, ce am realizat, pentru că aici, la Sevilla, eram toți visători, nu ne-am dat seama, a fost ceva... Uite, e ca vinul: cu cât trece timpul, cu atât e mai bun. Cu atât mai frumoase sunt amintirile.
- Sunteți prima oară aici după finala din '86!
- Da, da. Dar îmi aduc aminte multe lucruri. Știu că galeria noastră a stat aici, la tribuna 1, la poarta unde am bătut. Erau puțini, dar gălăgioși. I-am auzit când îi strigau numele lui Duckadam. „Duckadam, Duckadam!”. Asta la penalty-uri. Regele a stat aici, la VIP, soțiile jucătorilor și tatăl meu în partea cealaltă a tribunei.
Gabi Balint a revenit la Sevilla, la 37 de ani după finala CCE
- Tatăl dumneavoastră ce v-a zis?
- Îmi zicea: „Ce ți-a trebuit ție să te bagi acolo? Mi-era o frică să nu ratezi!”. Se gândea dacă să se uite sau nu. Zicea: „Dacă mă uit și ratează... Dar dacă nu mă uit și dă gol”. Stătea și se gândea. Avea un steag făcut la fabrica de confecții din Sângeorz-Băi, îl am și acum, a venit cu el, dar îi era frică să-l vânture, că era între spanioli.
- Ce ați simțit după gol?
- Bucurie mare. Au sărit soțiile pe el, l-au felicitat. Dar e ceva ce mi-a plăcut mult.
- Ce anume?
- Faptul că spaniolii au fost corecți, au rămas la festivitate și ne-au aplaudat. Am făcut turul de onoare și tot stadionul ne-a aplaudat. Frumos din partea lor! Chiar și regele Spaniei, care nu înțelegea de ce s-au terminat așa repede penalty-urile, el mai voia! I-am zis lui Duckadam: „Băi, tu cred că te rugai să ratez ca să-l aperi și pe al 5-lea. Hai, zi serios acum!”.
- Cum e azi, la 37 de ani de la acele momente?
- Foarte mulți ani... Când te gândești cum au trecut... Incredibil! Amintirea e la fel de frumoasă. Mă bucur alături de toți cei care au venit cu VIP Legend Experience, toți acești steliști care au vrut să fie aproape de acel moment prin mine, mă bucur că sunt steliști adevărați, unii vechi, care știu acele meciuri. Și care au făcut sacrificii să fie azi cu noi, aici. Cred că e o mare bucurie să fie aici.
- Cum a fost senzația când ați intrat pe gazon atunci și azi?
- Aaa, fiți atenți, ați văzut că am avut același drum! Vii prin tunel, nici nu știi ce se întâmplă afară. Când am ieșit să călcăm iarba, tot stadionul era plin. Și au început cu fluierături, eram atenți și cum puneam piciorul pe trepte. Să nu călcăm strâmb. Stadionul arată ca atunci. Asta mă uit și acum. E vechi, dar frumos. Parcă e mai mare. Bine, atunci nici nu mi-am mai dat seama.
- Ați mai vorbit cu vreun jucător al Barcelonei după finală?
- Da, cu Urruti - Dumnezeu să-l ierte!, s-a dus devreme -, când a fost în România la o emisiune. După aceea l-am condus la hotel. Îmi spunea și atunci: „Vai, ce supărare ați provocat pentru fanii noștri! Noi nu ne așteptam. Și cred că aici am greșit. Că am sărbători dinainte”. Așa a fost destinul, eu cred mult în destin. A fost făcut să câștigăm. Era singura ocazie. Vedeți, de meciul ăla cu AC Milan nu prea ne aducem aminte, că nu ne-a plăcut.
După 120 de minute, eu n-am fost mulțumit de mine, penaltyul a salvat evoluția mea. Poate și din acest motiv am avut ambiția să trag, deși îmi era teamă.
Barcelona pregătise o sală de vreo 400 și ceva de locuri pentru petrecere. Dădeau și la TV imagini cu locul unde vor sărbători.
Ne arătau numai câte 5 degete fanii lor. Unul ne-a arătat 4, de i-a zis Lăcătuș dacă-i lipsește vreun deget.
- Gabi Balint
{{text}}