Umilința lui Hagi și ce n-are în sânge Simona

Gheorghe Hagi e campionul României. Dar Gică mai merită un titlu, pe lângă „Cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor”: Cel mai mare antrenor român de fotbal. 

Se pot face pe loc două contrapropuneri: Anghel Iordănescu, Mircea Lucescu. Antrenori cu rezultate impresionante, fără discuție, dar ei nu au creat o echipă, au preluat, de cele mai multe ori, jucători foarte buni, consacrați. Gică Hagi a făcut mai mult: a zămislit un spirit, pe care l-a insuflat unor fotbaliști tineri, necunoscuți. 

A născut cluburi de fotbal din pământ, din iarbă verde. Farul Constanța a reușit să învingă un FCSB superior ca valoare tehnică, printr-o capacitate de a îndura, un elan și o dăruire de echipă din Premier League, cum nu mai credeam să văd vreodată în România.

Construind echipe, Hagi s-a reconstruit pe sine. Vă mai amintiți debutul lui dezastruos ca antrenor al echipei naționale? De acolo, de foarte jos, Gică a avut tăria să înțeleagă că a juca nu e totuna cu a antrena. Cu umilință, răbdare, cărți și carnețel a început să învețe. 

S-a descurcat singur, fără susținerea unei Federații care l-a ținut pe tușă. Și a reușit să aducă pe lume o pasăre rară, într-o țară în care tăiatul aripilor e sport național. Într-o țară în care educația abia își mai trage sufletul, marele Hagi a avut puterea și priceperea să se autoeduce.

Ce n-are în sânge Simona Halep

Sunt întrebat cum de am atâta încredere în Simona Halep încât exclud posibilitatea ca ea să-și fi introdus în mod conștient în corp substanțe interzise.

Răspunsul e limpede și simplu: o privesc jucând tenis de peste 10 ani. Cred că am scăpat 2-3 partide. Și niciodată, în sute de meciuri, n-am văzut-o recurgând la nici cel mai mic tertip pentru a câștiga. 

Sunt o grămadă, pe care multe jucătoare le folosesc frecvent: pauze „medicale”, ca să „înghețe” adversara care e pe val, contestarea 2 nejustificată a unor mingi, discuții răstite și îndelungi cu arbitrul, ca să rupă ritmul meciului, dezlegarea și legarea șireturilor când stăteau foarte bine, dispute gestuale și verbale, cu spectatorii, tropăit la primire ca să deranjeze oponenta când servește... 

Nici măcar antijocul cu mingi înalte, aruncate pe fundul terenului, nu-mi amintesc să-l fi folosit când nu era în formă. Nici când a fost nedreptățită clar n-a protestat prea mult, în vreme ce eu înjuram îngrozitor prin cameră. Jocul Simonei, fie bun, fie excepțional, fie slab, a fost întotdeauna drept, liniar, cinstit.

Simona a avut în sânge Roxadustat, dar trișul nu-l are în sânge.