Ștefan Radu s-a retras din fotbal după 15 ani și jumătate la Lazio. Iar noi ar trebui să vărsăm una lacrima sul viso?
Ștefan Radu s-a retras după 15 ani și jumătate și 427 de meciuri jucate în tricoul lui Lazio în toate competițiile. Fabulos, incredibil, nemaipomenit! Campionat, Cupa Italiei, cupele europene. Un record absolut în istoria clubului roman, peste cele 401 prezențe ale lui Giuseppe Favalli, fostul căpitan biancocelest.
Un român intră în istoria clubului aristocrației romane. Ar merge ca titlu de pagină omagială. Dar „Un român s-a dezis de naționala României pentru a scrie istorie în tricoul lui Lazio” nu este mai potrivit? Vi se pare că exagerez? Citiți rândurile următoare.
„Lazio este echipa mea națională. Am decis să mă dedic cu totul formației mele de club, din motive care țin de sănătate. Nu regret deloc că am renunțat la convocările venite de la București și consider că a fost alegerea corectă. Pentru Lazio sunt dispus la orice sacrificiu, de aceea am renunțat să joc pentru țara mea” - Ștefan Radu, fundaș Lazio
Conștiința de sine a unei națiuni
Cred că lucrurile sunt clare. Povestea lui Ștefan Radu din ultimii 15 ani și jumătate se leagă indestructibil de Lazio. Spus clar, limpede, răspicat. Ceea ce este foarte frumos pentru Ștefan Radu, familia și apropiații lui.
Și mai puțin frumos pentru unii dintre noi, cărora încă ni se mai pare că naționala nu ar trebui să fie dată la schimb pentru o echipă de club. Oricare ar fi aceasta.
Atunci când Ioan Holender, fostul director al Operei din Viena, mi-a spus în timpul unui interviu că naționala este „conștiința de sine a unei națiuni” a reușit ceea ce cohorte de indivizi înfășurați în falduri tricolore nu vor reuși niciodată. Să dea o definiție simplă și vibrantă patriotismului. Demodat acest domn Holender care angaja soliști români la Opera pe care o conducea de un sfert de secol!
Omul își stabilise prioritățile. Nu România
Ștefan Radu este acel fotbalist de care în urmă cu doi-trei ani selecționerii încă se rugau să vină să joace pentru România. În ultimii 12-13 ani, de când lui Ștefan Radu i s-a arătat că naționala îl cam încurcă, federalii și selecționerii perindați la cârma naționalei au organizat pelerinaje la Roma. Ca să-l convingă să se întoarcă.
Să îl îmbuneze pe veteranul lazial, despre care se credea că ar fi suferit nu știu ce traumă la una dintre imemorialele convocări. Nici vorbă însă de așa ceva! Omul își stabilise prioritățile, iar naționala nu se număra printre acestea. De fapt, nu se număra deloc.
Ca să găsească totuși o justificare acestui tip de egoism feroce, domnul Ștefan Radu a invocat mereu o fragilitate fizică, din cauza căreia, chipurile, nu ar fi putut face față pe ambele fronturi.
Mai întâi a fost un pretext, apoi o minciună. Pe urmă un refuz categoric. Iar pe aici prin bătătură, lumea continua să își pună cenușă în cap, pentru vini imaginare. El era egolatru, noi niște lătrăi care ne guduram pe lângă el.
Mercenarul desăvârșit
Pentru că e libertate, inclusiv la sentimente, pentru că avem un suflet mare și iertător, observ că destui români au trăit afectiv emoționanta retragere a fostului lazial. Bravo! Nu știu dacă are vreo relevanță, dar nu mă număr printre ei. Ștefan Radu este povestea de succes a unui apatrid desăvârșit.
Ilustrare a mercenariatului perfect, cariera lui Radu este și o pledoarie pentru exclusivitatea interesului personal. Sunt lucruri care definesc atât de bine lumea fotbalului.
{{text}}