Valeriu Răchită (53 de ani) dezvăluie cum a fost forțat să semneze cu echipa din Ghencea și cum a refuzat să meargă la Dinamo. 286 meciuri și 27 goluri are Valeriu Răchită în prima ligă din România, jucând pentru Steaua, Petrolul Ploiești, FC Onești și Universitatea Craiova
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” este difuzată în fiecare săptămână, de la ora 20:00. Poate fi urmărită pe pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- Cum a venit transferul la Steaua?
- În '89 trebuia să merg în armată. Eram la lotul național, cu Virgil Dridea antrenor la Petrolul, și mi s-a spus la finalul junioratului că sunt bun, dar sunt prea tânăr. Le-am cerut să plec la Metalul Plopeni în Divizia B. Am jucat toate meciurile acolo, într-un campionat foarte tare. Și-apoi mi-a venit ordinul de încorporare, să mă duc în armată.
- Și ce-a urmat?
- M-am dus cu președintele clubului, celebrul Ion Radu, la Comisariat. Clubul se înțelesese cu Dinamo... Dar tovarășul colonel zice: "Gata, Răchită! De mâine, la Steaua! La UM 02317. Ne-au sunat șefii". Radu că merg la Dinamo. Mi-au dat foaie de drum la Târgu Mureș, la sortat de cartofi. "Dacă nu vrei la UM 02317, alternativa e la sortat de cartofi, fără fotbal, fără nimic!".
- Ai fost, practic, obligat.
- I-am zis președintelui atunci: "Eu mă duc la Steaua! La Dinamo nu mă duc". Tovarășul prim-secretar Frățilă zicea: "Ne omoară Nicușor cu Valentin dacă nu-l duceți la Steaua!". M-au făcut pachet și m-au dus la Steaua.
- Zi-mi, te rog...
- Apoi, m-am trezit la bloc cu o Dacie neagră, cu numere de Armată, cu Cristian Gațu în ea. Venise să vorbească cu părinții mei să mă convingă să merg la Steaua. Am prins loc în vestiar între Bumbescu și Iovan, iar în fața mea erau Lăcătuș și Hagi.
- Cum a fost primirea?
- Foarte bună! Mă mai trimiteau după ghete, după cremă, mai căram trei genți în afara de a mea. Așa erau vremurile, dar aveam și respect. La sfârșitul antrenamentelor mai jucau tinerii cu bătrânii. Eram eu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu... Se juca la sânge!
- Îi și băteați?
- Mai rar, că ne omorau! Prima mea accidentare gravă a fost o rupere de genunchi, o fisură, făcută de Nae Ungureanu. I-a dat-o cineva printre picioare, s-a înroșit de nervi și a sărit pe mine cu ambele picioare de m-a băgat direct în ghips!
- Vivi, pe vremea voastră toți fotbaliștii erau prieteni în afara terenului?
- Cu adversarii pe teren eram dușmani, dar când se termina meciul ne întâlneam. Cel mai bun prieten al meu a fost Adi Matei, cu care am avut clinciuri mari de tot, apoi am stat cu el în cameră trei ani. Acum fiecare e pentru el, apar în social media, care e un cancer din punctul meu de vedere. Ei nu mai citesc...
- Nu mai citește nimeni, nu doar fotbaliștii!
- Nu am văzut fotbalist român cu o carte. Noi pe vremea aia aveam pe noptieră doar cărți. Eu am citit inclusiv Gai-Jin, care avea 1.800 de pagini! Eram cu Claudiu Răducanu: "Vivi, ce citești?! Biblia?!". El a văzut-o mai mare... I-am explicat eu cum gândesc orientalii, dar n-a înregistrat foarte mult. Ha, ha, ha! El era un băiat extraordinar, cu un suflet incredibil.
{{text}}