CFR a câștigat chinuit (1-0, gol Kolinger, cu doi oameni în plus, pe fondul unui arbitraj favorabil al lui Kovacs) barajul pentru Conference League cu FCU Craiova. Dar anul a fost ratat. Și vina e în primul rând la antrenor
Dintre toți fotbaliștii români care au jucat vreodată la Campionatul Mondial, Dan Petrescu e singurul care a marcat la două ediții (1994 și 1998). Nu marii noștri atacanți (de la Lăcătuș la Răducioiu), nici măcar Gică Hagi. Ci el – Dan Petrescu, care a făcut carieră în Italia și Anglia, în cele mai bune campionate ale timpului său.
Un fundaș dreapta căruia îi plăcea să alunece spre porțile adverse, se strecura șiret și finaliza în ciuda tuturor pronosticurilor (a făcut asta și cu Statele Unite, și cu Anglia).
Ce se sacrifică pentru o victorie?
Și din acest mare fotbalist a crescut un antrenor care a sacrificat totul pentru victorii. Și spectacolul, și creșterea tinerilor. O asemenea strategie putea să funcționeze – și a funcționat – un an, doi, trei, cinci. Dar până la urma avea să vină și căderea.
Cu timpul, rigurozitatea a devenit banala rigiditate, iar rigiditatea e previzibilă, ușor de contracarat și neplăcut de privit.
CFR Cluj nu mai e campioana României și ce va face mai departe o privește. Dan Petrescu însă... Dan Petrescu, precum colegii săi din Generația de Aur, este (sau s-ar fi cuvenit să fie) o afacere sentimentală.
Iar el și-a făcut zob imaginea, s-a certat cu foștii camarazi, a fost înjurat de spectatori și nu a rămas dator pe atâtea stadioane din România.
Respect diluat
S-a diluat până la dispariție respectul cuvenit unuia dintre cei mai mari jucători din istoria românilor. Mai ales că nu trăim, deși ar fi fost frumos (strict fotbalistic), pentru totdeauna în anii 1990.
Nici măcar în anii 2000, când încă tânărul Dan Petrescu lua miraculos titlul cu Urziceni și făcea rezultate în Champions League.
Dan Petrescu a fost tot sezonul cu nervii la pământ, ba chiar și sub pământ, și chiar ar fi o idee bună să se ducă la capătul lumii, în Coreea de Sud (dacă, într-adevăr, e căutat de acolo), pentru un restart. În România, formula Petrescu nu mai dă mari rezultate, iar stilul Petrescu nu mai surprinde pe nimeni.
Cum să ratezi un sezon
Altfel, Napoli va pleca de la FCU Craiova după ce a dus-o în acest baraj pentru Conference League (unde a jucat brav și a rezistat miraculos, ba chiar putea să câștige dacă nu avea în față un portar în zi de grație!). Oricum, știm toți că se va întoarce.
Sicilianul Napoli e un antrenor-bumerang. Și cumva așa a fost și Petrescu pentru CFR Cluj. Dacă va pleca (dacă!), știm că se va întoarce.
Chiar dacă a câștigat (atât de greu!) barajul, CFR Cluj a ratat anul (deși are în continuare jucători buni în fiecare compartiment, Scuffet, Yuri, Krasniqi, Bîrligea).
Tactica de cetate asediată
Și l-a ratat pentru că Petrescu a mizat permanent pe tactica obositoare a cetății asediate, a văzut peste tot doar dușmani și conspirații (la baraj, Kovacs n-a dat un penalty pentru FCU, care în sezonul regulat probabil s-ar fi dat, plus că l-a eliminat mult prea ușor pe Bauza și, per total, le-a fost net favorabil ardelenilor – ceea ce nu l-a împiedicat, iată, să fie printre favoriții la arbitrarea finalei Champions League!), a dat afară mulți jucători buni și nu a adus în locul lor unii la fel de buni, pentru că toți au fost obosiți - au jucat mult, e adevărat.
O hegemonie, nu o nebunie
CFR Cluj a marcat o epocă, ultima jumătate de deceniu, iar ea este legată de numele lui Petrescu. A fost adevărată dominație. O hegemonie. Au fost rezultate, chiar și europene, dar a fost, totodată, prea puțin pentru a ne fi vreodată dor de anii ăștia.
Sunt gata să pariez că nu vor exista nostalgici după CFR Clujul anilor 2010-2020. Finalul e așa: și publicul, și Dan Petrescu, fostul mare fotbalist, meritau mai mult. Mult mai mult.
Fie că rămâne, fie că pleacă, Petrescu antrenorul a dat prea puțin. Rezultatele nu sunt totul. Iar asta se vede cel mai bine când nu mai sunt rezultate bune.
{{text}}