Ilie ediție 1973

Recompunerea unui act artistic de acum fix 50 de ani. Istoria estetică a Roland Garros este definitiv legată de Năstase. La fel ca Brâncuși în Montmartre, Ilie și-a stabilit atelierul de creație la Porte d'Auteuil. Sau poate că acel spațiu l-a ales pe el, greu de zis

Fără să o știe, lumea anilor ‘70 trăia cea mai frumoasă perioadă dintr-un secol tăiat de două războaie mondiale. Poluarea, încălzirea globală și pandemiile erau povești de anticipație. 

„The light was brighter, the grass was greener, the taste was sweeter” (Lumina era mai strălucitoare, iarba mai verde, gustul mai dulce), aveau să sune peste două decenii versurile testamentarei piese Pink Floyd, „High hopes”.

Cel mai bun. De departe!

În irepetabilii ani ‘70, Ilie Năstase era printre cei mai buni jucători de tenis din lume. În 1973, era pur și simplu cel mai bun. Fusese și în ‘72, când câștigase US Open (în finală cu Arthur Ashe), care pe atunci se disputa la Forest Hills, și făcuse finală la Wimbledon (învins de Stan Smith după 5 seturi intrate în cartea sacră a All England Lawn Tennis and Croquet Club). Încheiase anul cu dureroasa înfrângere din finala Cupei Davis de la București, 2-3 cu SUA.

Dar cum pe atunci clasamentul de sfârșit de an era încă întocmit de ziariști faimoși ai vremii (Lance Tingay, Bud Collins, Judith Elian), funcționase cumva și ratingul de țară, iar românul Ilie se clasase cam în toate versiunile pe locul al doilea, după obsedantul lui rival, Stan Smith.

Exerciții de imaginație

Ilie Năstase a câștigat Roland Garros 1973 fără să piardă set în turneu. Dar asta se știe, poate fi citit în orice statistică. La fel ca drumul spre ultimul act al Grand Slam-ului parizian – Jaime Pinto-Bravo, Jiri Hrebec, Jurgen Fassbender, Francois Jauffret, Roger Taylor, Tom Gorman. 

Victorii simple, scurte, mai ales că atunci în primele două tururi s-a jucat după sistemul cel mai bun din 3 seturi. Cu documentarea era mai complicat. Citeai ziarul, mai ascultai la Europa Liberă știri necenzurate și îți puneai bruma de imaginație la contribuție.

Nu bufoneriile îl defineau!

Cu ochii minții îl vedeai pe Ilie executând faimoasele lui loburi și passing-uri în lung de linie. Serviciul elegant, naturalețea, încruntările. Seriozitatea frapantă în zilele de grație. Sobrietatea echipamentului, un Sergio Tacchini foarte la modă pe atunci. Bufoneriile erau mai puține decât spune legenda populară.

Meciul se juca azi, aflai știrea după două zile

Era pasionant să trăiești și în acest imaginar construit totuși din partide în care îl văzuseși la București, inclusiv într-un foarte îndepărtat România-Spania în Cupa Davis, contra legendei Manolo Santana. 

Era pasionant, dar nu era suficient. În buna tradiție a vremii, ca să nu zic a vremurilor, Televiziunea Română a ratat evenimentul cu seninătatea cu care Ilie îl executa pe croatul Niki Pilici în finală: 6-3, 6-3, 6-0.

Dacă erai pasionat de tenis și îl admirai pe Năstase, nu aveai decât să aștepți cuminte ziarul Sportul, care îți spunea azi ce s-a întâmplat alaltăieri. Așa că citeai joi ce se întâmplase în finala disputată din cauza ploii de-abia marți, 5 iunie, în loc de duminică.

Protectorul Rene Lacoste

Ilie Năstase a jucat primul lui Roland Garros în 1966, când avea 20 de ani. Nu avea clasament. Fusese invitat de legendarul Rene Lacoste "Crocodilul", care era fascinat de stilul de joc al românului de când îl văzuse cum îi luase un set la zero lui Santana. 

Rene Lacoste a fost nu doar atunci cheia spre marele tenis pentru Ilie, care la rândul lui se revanșa aducându-l la Paris pe prietenul Jimmy Connors.

Haosul din '68 și autobuzul Bruxelles-Paris

Neverosimil, în '68, Năstase cu Țiriac au ajuns la turneu venind cu autobuzul de la Bruxelles! La Paris îi aștepta o capitală îngenuncheată de mișcările studențești devenite acum sursă de literatură și de film. 

„Era așa un haos în tot orașul, inclusiv aici, venea lumea, sărea gardul, stăteau ciorchini, ciorchini în tribune, peste tot! Nu se mai ținea cont dacă ai bilet, nimic! A fost, din ce știu, ediția cu cei mai mulți spectatori la Roland Garros”, își amintește Ilie.

Coridorul gloriilor

Stăteam de vorbă în 2021 la tribuna prezidențială a unei arene "Philippe Chatrier" care de-abia se înnoise cu un acoperiș retractabil. Ilie în costum crem asortat cu pălărie panameză. Pletele au lăsat loc unei tunsori aproape cazone. 

Pe coridorul gloriilor sunt tabelele cu câștigătorii turneului. Din păcate, numele lui apare o singură dată, deși ar fi avut dreptul la mai mult. A mai jucat o finală în 1971, pe care a pierdut-o în fața cehului Jan Kodes. Cu care, teribilă coincidență, dădeam nas în nas la restaurantul VIP, unde dacă refuzai un pahar de șampanie păreai un barbar.

Praf de bună dispoziție

„Jan, give me a menu, because you beat me, son of a bitch! M-ai bătut în finala din ‘71, te-ai prefăcut mort la fileu la o scurtă de-a mea și pe urmă ai sărit ca un arc”, îi zice Ilie cehului în loc de bună ziua. 

Ilie se simte la Paris ca D'Artagnan alături de Athos, Porthos și Aramis atunci când luptau cu mercenarii lui Richelieu. Presară praf de bună dispoziție în jur, dar nu sare calul așa cum o mai face pe acasă. Roland Garros este atelierul lui de creație, spațiul lui de joacă și de muncă.

Nu s-a schimbat nimic. Ba s-a schimbat totul!

Nimic nu s-a schimbat în ultimii 50 de ani. A, da, poate rachetele. Cum ar fi să îl vezi pe Djoko cu o rachetuță din aceea de lemn, cum ar mai juca el astăzi? Să îl vezi și fără plasture cu nanocip, cum ar juca 4-5 ore în soare, fără scaune pe marginea terenului în pauzele dintre gameuri, fără răcoritoare la frigider, fără prosoape de la gheață, fără umbrele ținute de copii-paji? Fără, fără, fără.

Recompuneți imaginea despre Năstase, recuperați istoria privind imaginile neclare, separați personajul monden și uneori îndoielnic care a devenit Ilie de marele jucător de tenis Năstase. Nu e un exercițiu ușor, dar merită. Este, în fond, un efort pentru asimilarea unui act artistic, nu o problemă de mate.