Supraomul a arătat omul din el și din noi.
Am văzut și revăzut oarecum obsesiv filmulețele cu momentul de final al lui Ibracadabra... Tocmai el, superstarul, un mix perfect de sânge balcanic, rece ca gheața scandinavă și cu atitudine de "king of cool".
Poate că a fost amurgul unui zeu, dar eternă este figura umană a lui IZ. Mi-a plăcut teribil ca fotbalist, ca tot. Dar parcă acum a atins propriul Olimp! Când zeii își arată latura umană.
Ne-a zlatancântat cu golurile, piruetele și vorbele sale de duh, iar acum ne-a arătat fața lui umană. Și noi am lăcrimat cu el. I-am citit biografia, i-am savurat citatele, m-au amuzat teribilismele lui, însă acum a oferit imaginea perfectă a lui.
Pentru că văzând un supraom cum plânge, am realizat cât de repede trece viața și cât de mult ne va lipsi un mare creator de frumos. Mi-a plăcut enorm aroganța lui Zlatan, sunt fan Cristiano Ronaldo și dacă ar juca la Barcelona, o să mă miște îngrozitor ziua retragerii lui Messi, deși nu i-am fost fan vreodată...
Lacrimile lui Zlatan și reluarea unei fraze pe care am auzit-o în premieră la Claudiu Niculescu în 2006, într-o după-amiază ploioasă, "și Dumnezeu plânge că nu sunt pe teren", îi completează (și mai frumos) o carieră prodigioasă acestui suedez ce aparține lumii.
Când Zlatan plânge, realizăm că toți suntem efemeri. Orice are un început are si un sfârșit. Să ne bucurăm de lucrurile mărunte sau mărețe, pentru că Ibra ne-a readus aminte propriul final. Vine o zi când se va sfârși.
{{text}}