Nostalgici ai comunismului, unii dintre foştii mari fotbalişti, actuali antrenori sau analişti, trăiesc cu imaginea unui Eden răpus de forţele obscure ale unora care ne-au scos din întuneric ca să ne lase în mijlocul unui drum pustiu și al unui soare arzător, paralizant
În întuneric, orbi cum eram, ni se făcea bine cu forţa, eram duşi de mână de colo până dincolo, nu era căldură, dar era siguranţă, aveai viaţa programată, de la început la sfârşit, mureai liniştit, evident, dacă îţi ţineai gura şi nu începeai brusc să vezi. Acum, gândesc destui, suntem duşi iar, dar de nas. Comunismul ne dădea o identitate cu de-a sila. Democraţia ne păcăleşte pentru că ne lasă să facem ce vrem, ce putem, ce ne educăm. Şi asta e de neieretat. *** UE!
O mie de pase şi una de nopţi
"Ce oraş frumos, cu fabrici şi uzine", cânta Andrieş. Unde sunt, domne, uzinele care se învârteau după soare, fabricile care produceau tot ce ne era necesar?! Unde s-au dus, unde-au apus? În Apus, desigur, care ne-a spoliat, ne-a luat totul şi ne-a lăsat cerşetorii lui.
Bine, nene, ne dă UE nişte bănuţi, dar ca să ne ţină de sclavi, piaţă de desfacere, forţă de muncă umilă, cum zice Olăroiu, care zice multe, îşi permite, deh, de la înălţimea milioanelor lui, nu e dator să facă pe plac nimănui, e doar dator să ducă mai departe discuţiile acestui mediu de îndrăgostiţi ai trecutului, când erau «o mie de atingeri (de minge) pe zi» în curtea şcolii sau pe maidan.
E bine, e dezbatere!
De pomină interviul lui Cătălin Ţepelin, cel care l-a scos inteligent la tablă pe marele antrenor al echipelor asiatice pentru a vedea toată clasa ce spune. Unii îl aplaudă, alţii se minunează. E bine. E dezbatere. Că nu duce nicăieri e tot adevărat, dar măcar asta putem, să ne batem gura, fie şi de pomană.
Să curgă lapte şi fiere!
Unde sunt cele o mie de atingeri? În Franţa, Monsieur Oli. În Germania, în Norvegia, în Spania. Acolo unde fiecare naţie şi-a organizat singură, fără să fie dusă de mână sau de nas, devenirea sau perpetuarea fotbalistică. Sigur, cu sprijinul statului. Aaaa, zic iarăşi cei "pe vechi", păi, să vină statul, să ne facă, să ne dreagă, ce tot ne omorâţi cu fotbalul privat! Să vină statul, să vină statul, să vină statul laaa băieeeţi! Şi vine. Face stadioane pentru fantome (cum retrogradează o echipă, hop, o arenă nouă, ce bine merge treaba, deştept, cu sens!) şi scurge bani în cluburi profesioniste de oraş, de judeţ sau de Ministerul Apărării. Şi fotbaliştii? Ete, na! Îi cumpărăm, ce dracu’! Ce, au murit comisioanele?
Cu fundu’n două luntri
Am ieşit din întuneric, dar am rămas orbi. Ne trebuie iar o mână să ne conducă, să ne dea, să ne facă, să ne oblige. Dacă nu ne ţine cineva de subraţ cădem din picioare, cum fac expaţii fotbalului românesc care, vorba lui Răzvan Lucescu, renunţă uşor, se resemnează, cad, eşuează.
După atâtea ratări Ceauşescu revine în forţă, noroc cu serialul ăsta de pe HBO, poate îşi mai aduce aminte cineva cum era. De fapt, toţi aceşti oameni care dau vina pe alţii când problema e sub picioarele noastre ar vrea ca aici să fi fost şi să fi rămas o Iugoslavie, comunism cu paşaport, să poată statul să producă pentru fotbal cu puşca la spate, dar fotbaliştii să poată să se înfrupte din bunătăţile Occidentului.
A, dacă era Ceauşescu băiat deştept!... Păi, el era. Ea era a naibii, ce, nu se ştie?! Toate ar fi continuat bine şi frumos, cu recolte la hectar şi fotbal solar. Restul poporului? Fericit! Să ne susţină necondiţionat! Îi dăm circ, nea Nicu îi dă pâine, ce mai vrea?!
Zombi
Mai demult i-am scris lui Hagi, care voia şi el să reclădim sistemul dinainte, că nu am trăit acelaşi comunism, noi, proştii de rând, şi ei, fotbaliştii privilegiaţi. Şi că dacă suntem cum suntem azi e şi pentru că acestei populaţii, oricum fragile la intrarea în noaptea comunistă, i-a fost frântă şi bruma de coloană vertebrală, iar acum oamenii umblă ca zombi, fiecare să muşte vreun gât, incapabili să se coaguleze într-un popor coerent.
La treabă, tovarăşi!
Hagi, care pare câteodată un om din care a demisionat orice raţiune, a avut puterea să accepte acest adevăr. În timp, n-a mai rătăcit pe calea asta pierdută. În schimb, s-a apucat serios de treabă. Şi de cele o mie de atingeri pe zi. Şi uite rezultatul! Nu toţi suntem Hagi. Dar putem să ne suflecăm mânecile în loc să ne ştergem lacrimile şi mucii cu ele.
{{text}}