Pentru națională urmează meciurile cu Kosovo și Elveția. La ce să ne așteptăm?
Se cunoaște placa favorită a conducătorilor federali, e aceeași cu a selecționerilor recenți: nu mai avem bază de selecție, fotbalul românesc e în suferință, de unde să luăm alți jucători, dacă ăștia sunt, să ne recalibrăm așteptările, adică să nu mai sperăm, e firesc să ne temem și de Kosovo etc. etc. etc. De parcă bulgarii sau extratereștrii au gestionat această monstruoasă cădere. Nu e ca și cum nu ar fi de vină fix diriguitorii.
E rău
Cât despre selecționeri, argumentul ar fi just, dacă n-ar fi la mijloc și o contorsionare a logicii. Da, România nu mai are nici măcar un singur fotbalist selecționat pentru meciurile cu Kosovo și Elveția care să joace în primele cinci campionate ale lumii.
Dar asta se întâmplă și pentru că echipa națională n-a putut propune niciun nume nou și interesant. Fiindcă a jucat prost și a obținut victorii chinuite, pe care doar propaganda burleniană le-ar putea prezenta mari victorii (eroica încleștare cu Andorra, fantasticul duel cu Belarusul). Și oricât ar fi de trâmbițat nimicul, realitatea nu se schimbă: iar realitatea e că e rău.
Înainte și după Suedia
Marii jucători români de la sfârșitul secolului XX (cu excepția lui Hagi, care era atât de bun încât nu mai avea nevoie de acest certificat de garanție) au ajuns în străinătate la cluburi importante nu atât pentru rezultate bune și foarte bune pe plan internațional la echipele lor de club. Ci pentru cum au jucat la națională. Toți cei care au prins contracte mari afară după Italia ’90 le-au prins fiindcă au fost în vara italiană în tricoul României. La fel și cei care s-au transferat după Mondialul american.
Un portar atât de talentat cum a fost Florin Prunea, care a comis o greșeală cu Suedia, și-a ruinat, din păcate, și cariera în Occident. A ajuns să joace afară prin Bulgaria, prin Grecia, prin Turcia. După meciul cu Argentina ar fi putut semna la orice formație mare din Europa. După Suedia...
Un deceniu de secetă
Așa că: da, nu mai avem jucători la cluburi foarte mari, dar asta și pentru că naționala ca atare nu joacă nimic. Da, kosovarii au un fotbalist campion al Italiei cu Napoli, noi îl avem pe Chiricheș, care e campion al absențelor, prietenul infirmeriilor și care nu s-a remarcat în ultimii zece ani decât prin menținerea la un nivel salarial ridicat. Serios, un meci memorabil făcut de Chiricheș în ultimul deceniu sub tricolor? Se găsește?
Chiar și acolo unde pare că avem soluții – ca de exemplu în poartă – de fapt, la o analiză mai atentă (care chiar a fost făcută chiar aici, în Gazetă, acum câteva zile), vedem că de fapt nu avem. Da, Aioani, Târnovanu sau Horațiu Moldovan sunt portari buni, dar strict la nivel românesc. Iar nivelul românesc e încă foarte jos.
Edi nu plătește
Altfel, de ce nu a fost selecționat Ivan, cât va juca Ianis? Astea sunt aspecte care depind de Iordănescu Jr. până la urmă. De obicei, un antrenor plătește cu postul dacă ia decizii greșite și nu se întrezărește nimic la orizont. Dacă nu construiește ceva. N-a fost cazul lui Edward Iordănescu. A fost ținut în brațe deși ne-a bătut Muntenegrul ca pe amatori, iar jocul n-a fost mai bun ca pe vremea lui Daum, Contra sau Rădoi, când naționala devenise oricum greu de privit.
O problemă de atitudine
Și mai e și atitudinea. Chiar și generația lui Hagi a pierdut groaznic un meci cu Elveția la un Mondial, dar niciodată, nici măcar o dată, aceia nu au intrat pe teren deja învinși, luptau și, chiar când nu câștigau, dădeau ce puteau pentru națională și pentru țară. Aveau atitudine. Acum, din păcate, sunt prea puțini cei care nu și-au pierdut patriotismul cel bun.
Și, la cum i-am văzut pe cei din generația de neuitat la meciul cu veteranii de la Galatasaray, dacă ar intra ei pe teren cu Kosovo am învinge. Sigur, poate cu ceva emoții, fiind totuși oameni care au în jur de cincizeci-șaizeci de ani. Dar am învinge.
{{text}}