Italia, renaștere sau întâmplare?

Trei finale europene pierdute sau trei echipe calificate, oarecum neașteptat, în finale? Care afirmație e mai corectă?

Plecarea lui Silvio Berlusconi din această lume s-a petrecut la doar câteva ceasuri după un weekend cu dramatice înfrângeri italiene. Nu doar Interul a pierdut în fața lui City, ci și tinerii U20, în finala mondială cu Uruguay, disputată în Argentina. Tot 0-1, în ultimele minute, când Italia aștepta prelungirile.

Se coborâse prea mult

L-am menționat pe Berlusconi tocmai pentru că acum trei decenii și mai bine, pe vremea sa de glorie politică și fotbalistică, Italia lua trofee după trofee. Serie A era cel mai puternic campionat din lume, cu cei mai mulți bani și cu cei mai buni jucători. Squadra azzurra însemna și ea mult mai mult decât astăzi. Coborâșul a fost abrupt, ajungându-se la a se rata prezența la două Cupe Mondiale la rând. Între neparticipările din 2018 și 2022, titlul european din 2021 (scadent pentru anul 2020) a părut mai mult o întâmplare.

Optimiștii vs. pesimiștii

Acum, Roma a pierdut la penalty-uri cu Sevilla, Fiorentina a cedat în minutul 90 în fața lui West Ham, iar Interul i-a ținut piept lui City mai bine decât se așteptau cei mai mulți specialiști. Cele trei informații brute pot fi comentate în două feluri. La modul pesimist, ca trei eșecuri în trei finale, ceea ce e echivalent cu neîmplinirea. Iar la modul optimist, ca trei calificări nesperate în finale, nivel la care fotbalul italian nu mai fusese demult atât de abundent reprezentat.

Petrecerea de la RAI

Sigur că multă lume preferă prima variantă, cea optimistă. Italienilor le place cuvântul "Renaștere", acel "Rinata", rostit cu gura larg deschisă de vreo șase sute de ani încoace. Nu se sfiesc să-l amintească la fiecare succes. 

Acum doi ani, a doua zi de la finala EURO câștigată la penalty-uri cu Anglia, chiar pe Wembley, în studiourile de la RAI a fost o petrecere mediatică de mai multe ore. S-a vorbit despre restructurarea din temelii a întregului sport italian, după ce squadra azzurra ratase calificarea la CM 2018 în fața Suediei. S-a afirmat că în doar trei ani se reușise saltul de la acea dezamăgire la laurii europeni.

Păreau copleșiți de succese

Era bucurie mare în studio. Octogenarul președinte Mattarella intra în direct și revărsa laude, premierul (de atunci), Matteo Draghi, un finanțist prin excelență, spunea cât a investit statul. Întâmplarea a făcut ca în aceeași zi, la JO de la Tokyo, suta de metri plat să fie câștigată de Marcell Jacobs, cetățean italian care trăiește în America, iar la săritura în lungime să triumfe tot un italian, de data aceasta veritabil, Gianmarco Tamberi. Aflați în studio, președintele Federcalcio, Gabriele Garvina, și șeful CONI, Giovanni Malago, fraternizau emoționant, lăsând la o parte ideea că instituțiile pe care le conduc nu s-au prea înghițit niciodată una pe cealaltă.

Amenda nord-macedoneană

Din această idee de Renaștere, celebrată atât de intens, a rezultat însă altceva. Peste câteva luni Italia era eliminată de Macedonia de Nord din cursa pentru calificarea la Cupa Mondială din Qatar, pierzând chiar meciul disputat acasă, la Milano. Unde era acea "Renaștere" despre care se vorbea atât de însuflețit? Dispăruse, pur și simplu!

Criză de catedrale

Cele trei calificări în finalele cupelor europene 2023 s-ar putea să readucă în prim-plan entuziasmul, să reaprindă flacăra acelui optimism care în vara lui 2021 dogorea pur și simplu. Dacă fie Roma, fie Fiorentina (pentru Inter ar fi fost ceva mai greu!) ar fi izbândit într-una dintre finalele lor, probabil că s-ar fi vorbit din nou despre "Rinata". O Renaștere fără catedrale, pentru că în ultimii 30 de ani în Italia s-au ridicat doar două stadioane noi și moderne: al lui Juve și cel de la Udine. În rest, există doar arenele vechi, care au cunoscut ultima bidinea mai temeinică înainte de Coppa del Mondo 1990.