Nu rezultatele șochează. Dimpotrivă. Din ultimele două partide în care Româniile noastre au jucat, nu te așteptai să scoată vreun punct și totuși au făcut-o. Ce te lasă gol pe dinăuntru este diferența abisală între ce pot ai noștri și cum joacă același sport ceilalți. Realizezi că oricât am analiza, câte planuri am face, câte reguli U21 am da, cât am încerca să ne amăgim că urmează nu-știu-care jucător să rupă blestemul și să devină mare, totul este în zadar. Pur și simplu nu avem nici prezent și, cum am descoperit aseară, nici viitor în fotbal.
Două echipe în roșu s-au distrat cu alte două îmbrăcate în galben. Într-un interval de 48 de ore, României mari și României mici li s-a pus câte o oglindă în față și imaginea reflectată a produs milă. Nu revoltă, nu dezgust, ci milă. Am avut impresia că mă uit pe geam în curtea școlii, unde ăia de a 8-a le-au luat mingea ălora de a 4-a și s-au apucat să râdă de ei.
”Când ați uitat voi, românii, fotbalul?” a fost întrebat un prieten la pauza meciului Elveția-România. Episodul se consuma în Grecia iar cel nedumerit era un fost jucător al lui Panathinaikos, ajuns între timp cârciumar (cum altfel?). Omul rămăsese cu amintirile lui Ienei și Iordănescu Sr. descălecați în Elada în încercarea de a civiliza fotbalistic țara. E un fenomen cu repetiție în sportul nostru. Pe câți nu i-am învățat handbal care acum ne bat de ne ascultă cu urechea? Dar volei? Ori poate atletism, că de gimnastică nu mai are sens să vorbim.
În fotbal nu am stăpânit niciodată lumea precum în sporturile de mai sus, dar măcar știam că avem un profil. Fotbalistul român era tehnic și viclean. Nu era cel mai rapid sau cel mai puternic, dar îl ducea mintea și știa cu mingea. Astăzi nu mai știm nimic.
Nu preluăm cum trebuie, pasăm aiurea, viteza de joc ne depășește, pierdem mai toate duelurile directe, suntem precipitați, șutăm când nu trebuie și cum nu trebuie și nici măcar să ne apărăm nu suntem în stare. Edi Iordănescu și Emil Săndoi au făcut un calcul aparent logic, că dacă bagă autobaza, adversarii vor ajunge mai greu la poartă. Aiurea! Defensiva noastră avea mobilitatea leneșului, iar numărul ocaziilor în partidele cu Elveția și Spania U21 a fost aiuritor. Dacă am avut o identitate în fotbal, am pierdut-o, cum am cam pierdut identitatea în mai toate sporturile în care altă dată excelam.
Iar ce a fost și mai supărător este că am putut compara ceea ce a oferit tineretul nostru cu ceea ce pun ”pe masă” la U21 ucrainenii sau croații. Nu sclipesc, dar au ABC-ul fotbalistic, baza aia care te poate propulsa către fotbalul mare și care nouă începe să ne fie tot mai străină.
În 2019 nu am avut nicio clipă impresia că între fotbalul practicat de România lui Rădoi și cel al Croației, Angliei, Franței ori Germaniei există vreo diferență. Ai noștri jucau precum ai lor, în viteza, cu fantezie și elan. Este debusolant să îți dai seama că șase dintre cei de atunci s-au aflat pe teren în Elveția în cele mai umilitoare 89 de minute din istoria recentă a României. Cu alte cuvinte, am ajuns la contraperformanța să uităm și puținul ăla de fotbal pe care îl știam acum patru ani.
Există în discursul lui Edi Iordănescu un mesaj care se repetă. Selecționerul vrea să ne facă să credem că rezultatele astea și eventuala calificare în Germania ar fi rodul unei strategii care va transforma, pas cu pas, naționala mare într-una care să bubuie de încredere și determinare și că prezența la Euro va da un restart fotbalului românesc.
E frumos, e poetic și chiar fantezist, dar același discurs l-am mai auzit dinspre Federație și când am obținut biletele pentru Euro 2008 și Euro 2016, iar acele calificări au reprezentat niște fundături, nicidecum noi începuturi. De ce ar fi acum diferit, când se vede și din Grecia că am uitat fotbalul?
{{text}}