REMEMBER. În 1964, naționala s-a impus la Belgrad, 2-1, folosind aproape doar fotbaliști din Grant
de Cristian Costache
Anii ’60 au fost dominați de echipa giuleșteană, chiar dacă, până la urmă, la capitolul "succese interne" figurează numai titlul din ’67. Dar prezențele pe podiumurile Diviziei A, chiar finalele de Cupă pierdute ori realizările din plan european (două Cupe Balcanice = Europeanul Feroviar) au votat consistent în favoarea posturii de lider al deceniului. Și au mai fost câteva evenimente sugestive.
4-0 cu Ungaria, Puiu Ionescu hattrick
În primăvara lui ’63, Federaţia desemnase gruparea rapidistă ca sparring-partner al echipei olimpice a Ungariei (care peste un an devenea campioană olimpică la Tokyo). Pe 20 martie 1963, în faţa a 20.000 de spectatori prezenţi pe "23 August", Rapidul lui Ion Urechiatu strălucea, de-a dreptul, şi învingea puternica formație maghiară cu 4-0 (trei goluri Ion Ionescu şi unul Titus Ozon)!
Cu Valentin Stănescu sosit pe bancă în vară, ediția următoare de campionat a fost dusă, până spre jumătate, cu bune și cu (mai multe) rele. Printre acestea, "duşul rece" (3-4) de pe "23 August", cu Steaua, venit la nici trei luni după un usturător 2-7 din Cupă, dar mai ales cea mai ruşinoasă înfrângere suferită vreodată pe teren propriu (tot pe "23 August") în faţa unei echipe de provincie: 0-6 cu Petrolul! Şi în iarnă se intrase cu doar 13 puncte şi o restanţă, cu Dinamo.
Paradoxul părea să guverneze şi în primăvară, după ce, în deschidere, se pierdea restanţa cu Dinamo. Continuarea a fost însă de-a dreptul fabuloasă. Opt victorii consecutive (un al nouălea succes, cu Steagul Roşu, se intercala ulterior între două eşecuri, cu Siderurgistul Galați şi, din nou, Dinamo) au schimbat starea de spirit a unui sezon încheiat din nou în postură de vicecampioană după 14 ani, dar care a mai adus o performanţă desosebită, asemănătoare cu acel 4-0 administrat "olimpicilor" unguri cu un an și ceva în urmă.
La doar trei zile după una dintre boacănele tradiționale, 0-1 cu Siderurgistul (ultima clasată, care a şi retrogradat ulterior), 10 jucători ai Rapidului plus un clujean, Grăjdeanu, abia plecat din Giuleşti, alcătuiau formula învingătoare, 2-1, cu Iugoslavia, la Belgrad! Ai noștri întorceau golul de 0-1 marcat în min. 61, cu două reușite semnate de Nae Georgescu, purtător al banderolei de căpitan, și Octavian Popescu, în minutele 69 și, respectiv, 86.
Succesul a dispărut din palmaresul oficial
Federaţia noastră răspunsese solicitării vecinilor noştri de a desemna o garnitură care să le testeze reprezentativa olimpică în perspectiva participării sârbilor la turneul final al JO din Mexic. Şi cum Rapid chiar prinsese mers de "rapid" sub comanda lui Valentin Stănescu, trupa bucureșteană a fost desemnată să reprezinte România, pe 17 iunie 1964, în meciul cu nr. 174 (atunci) din palmaresul primei reprezentative. Ulterior, mai multe jocuri ne-au fost șterse din palmaresul oficial, în special cele disputate în compania unor selecționate olimpice, așa cum a fost și cel de la Belgrad.
Merită, nu-i aşa?, înşiruiţi cei ce au reuşit frumoasa victorie din capitala Iugoslaviei: Andrei - Lupescu, Grăjdeanu, Dan Coe, Greavu - Constantin Dinu, Nicolae Georgescu - Năsturescu, Dumitriu II, Ion Ionescu, Codreanu. Pe parcurs, în formația condusă de Valentin Stănescu au mai intrat dinamovistul Octavian Popescu (fost şi el la Rapid), care l-a înlocuit la pauză pe Dinu, şi Haidu (Dinamo), introdus pentru ultimele şase minute în locul lui Nichi Dumitriu. Răducanu încă nu fusese adus de la Flacăra Roșie, iar dintre titularii tradiționali lipsea doar Nelu Motroc, în locul căruia jucase Pavel Grăjdeanu.
Ca să se respecte tradiția locului, finalul de sezon a adus, după Belgrad, alte două înfrângeri dureroase, 2-5 în campionat cu Dinamo și 1-2 cu Steaua în sferturile Cupei! Dar a venit și consolarea recâștigării medaliilor de argint după atâta amar de vreme.
{{text}}