Rapid a fost un fenomen unic încă de la înființare, pe 25 iunie 1923.
- de Cristian Costache
Ca să cităm din cântecele galeriei, în 1923 a luat naștere „o echipă ca-n povești”. Ori că „1923, s-a născut un mit”. Cert e că de aici începând s-au scris alte nenumărate povești nemuritoare, care au dat o aură aparte unui fenomen devenit social. Și special.
Povestirea despre începuturile Rapidului nu mai e o ceva nou. Dar, la ceas aniversar, merită spusă din nou, poate și pentru cei mai tineri, încă neinițiați în fenomen, poate și pentru cei mai în vârstă, care nu se plictisesc niciodată (re)auzind-o.
Puțină istorie
„Asociaţiunea Cluburilor de Foot-ball" organizează, în 1909-1910, prima întrecere adevărată, în care s-au confruntat cele două echipe din Capitală, Colentina și Olympia, şi FC United din Ploieşti. Cunoscută sub denumirea de „Cupa Asociaţiunii Române de foot-ball”, competiţia a fost considerată primul campionat din istoria fotbalului românesc, prima campioană naţională devenind Olympia Bucureşti.
În 1912 ia fiinţă „Comisiunea Centrală de Foot-ball Asociaţie”, care organizează în Bucureşti Campionatul Şcolar, cu participarea liceelor Matei Basarab, Gheorghe Lazăr, Sfântul Sava şi Mihai Viteazul.
În iulie 1912 se constituie Victoria FC, club care reunea muncitorii de la Atelierele Căilor Ferate, situate pe locul unde se află acum parcul dintre Palatul CFR şi Gara de Nord. Acesta a fost strămoşul viitorului club de fotbal CFR Bucureşti, apoi Rapid, fapt consemnat de presa vremii şi de istoriografii fotbalului.
Tot în 1912, dar în decembrie, ia fiinţă Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR), care a coordonat şi condus mişcarea sportivă din ţară vreme de şapte ani. Un an mai târziu, apar primele formații româneşti puternice de fotbal: Cercul Atletic Bucureştean, unde jucau viitorul mare actor George Vraca şi Ţane Săvulescu (viitorul selecţioner al naţionalei), şi Colţea, unde bătea mingea marele cântăreţ de operă Nicolae Secăreanu.
Alte cluburi bucureştene îşi fac apariţia pe firmamentul sportului şi fotbalului românesc: Teiul din Obor, Tricolor, Venus. Primul Război Mondial face însă ca jucătorii străini de la noi să părăsească ţara, ei fiind înlocuiţi cu jucători autohtoni.
Agronomul Economu pune lucrurile în ordine
În 1919, activitatea sportivă şi întrecerile de fotbal cunosc un reviriment. În iunie ia fiinţă Uniunea Cluburilor de Foot-ball Asociaţie (UCFA), care organizează activitatea celor 16 cluburi şi 24 de echipe existente în Bucureşti. În 1922, după ce îşi termină studiile la Montpellier, în Franţa, loc în care, în paralel cu studiile, a organizat mişcarea sportivă din oraşul francez, tânărul agronom Virgil Economu se întoarce în România, unde, în fotbal, găseşte, după propriile-i spuse, o „stare haotică”.
Anul 1923 constituie un an de progres pentru fotbalul din Capitală. Apar alte cluburi şi numărul spectatorilor la partidele de fotbal creşte semnificativ, consfinţind pătrunderea definitivă a fotbalului în viaţa bucureştenilor.
Se inaugurează şi arena Romcomit, proprietate a Băncii Comerciale Româno-Italiene, şi, în această conjunctură, în vara lui 1923 ia fiinţă „Asociaţia culturală şi sportivă CFR", adică Rapidul de azi.
„Ciocănarii” de la Griviţa
Atunci, în 25 iunie 1923, „ciocănarii” de la Griviţa s-au întâlnit la Şcoala primară din cartier şi au semnat actul de naştere al echipei CFR Bucureşti. Prin 1922 exista o echipă de fotbal care se antrena şi juca la „Rampa Militari”, pe locul unde se află acum Gara Basarab. Câţiva dintre jucătorii acelei formații (Tudor Stan, Tudor Petre, Gheorghe Florescu, Gogu Alexandru) aveau să facă parte şi din trupa născută în iunie 1923.
Adunaţi într-o sală a Şcolii primare din cartierul Griviţa, cei amintiţi mai sus, dar mai ales lucrătorii de la Atelierele Griviţa (Dumitru Constantinescu, Geza Ginzer, Franz Hladt, Grigore Grigoriu sau Teofil Copaci) au luat hotărârea de a întemeia un club sportiv.
O altă grupare, Excelsior, activa în cartier. Jucătorii de la "Rampa Militari” şi de la „Excelsior” (Emil Dobrescu, Vasile Constantinescu, Gheorghe Mărculescu, Dumitru Itu) au venit la noua echipă CFR Bucureşti, care şi l-a ales ca preşedinte pe maistrul Teofil Copaci, iar căpitan pe strungarul Grigore Grigoriu.
Secretar al clubului a fost numit inginerul Aurel Fotiade. Cele dintâi tricouri au fost confecţionate din pânză vişinie, în casa lui Grigoriu. Iar ghetele cu crampoane au fost obţinute din recondiţionarea bocancilor uzaţi ai muncitorilor de la Ateliere.
Colea Răutu și anii săi în slujba Rapidului
O mărturisire inedită este însă cea a unui fost mare actor, Colea Răutu, care a iubit cu patimă gruparea din Grant. În 1973, la împlinirea a 50 de ani de existență a clubului, revista Cinema a publicat un articol, semnat de Valerian Sava, referitor la documentarul realizat în studiourile Alexandru Sahia (regia și scenariul: Eugen Popița, comentariul: Ioan Chirilă, crainic: Colea Răutu) despre clubul din Giulești.
„Emoția a început când l-am auzit pe Colea Răutu, care citește comentariul filmului, zicând: «Măi copii din Grant! Știți voi cine a făcut Rapidul? L-au făcut doi strungari: Grigore Grigoriu și Geza Ginzer, într-o zi de iunie 1923...».
Același Colea Răutu, care a uzurpat pentru moment lunga domnie a crainicilor de profesie, apăruse în persoană în primul cadru al acestui neceremonios ceremonial, zicând: «Dragi prieteni, mă numesc Colea Răutu, sunt actor de meserie, am fost desenator la calea ferată, în tinerețe, și am 50 de ani... în slujba Rapidului...».
Adevăratul personaj al acestui documentar devine astfel bine cunoscutul actor, cu datele sale personale, unele inedite, care se interpun între noi și clubul sportiv celebrat... Actorul vorbește la persoana I și ne spune un fel de poveste care, nu putem să nu remarcăm, ia uneori o alură aproape fantezistă, ca narațiunile vânătorești:
«L-am ales pe primul președinte, maestrul Teofil Copaci, iar apoi am intrat într-o dugheană, lângă Podul Basarab, și am cumpărat vreo 20 de metri de pânză vișinie... De ce vișinie?».
Fostul desenator la calea ferată devenit actor și acum crainic de documentar își plimbă discret privirea peste imagini de arhivă... și surprinde o sportivă scoțându-și treningul: «Iartă-mă, Ioana Luțu! Îți mulțumesc. Ca să vezi cum trec anii!...».
Alteori ne cheamă la ordine: «Și acum, liniște! Joacă Rapid cel Mare. Rapidul lui Horațiu, al lui Drăgan și al lui Plocon... Să trăiești, Horațiule, muritorii te salută!». După cum știe să surâdă sau să fie liric, crainicul creează momente de suspans: «Și-acum, vă rog, puțină atenție.
Suntem la Ploiești în 1967. Jucăm cu Petrolul. Peste câteva secunde vom fi campioni ai României». Și tot el își atribuie, patetic și la fel de subiectiv, ultimul cuvînt: «Trage Neagu. Victorie! Flutură mereu frumoasele noastre steaguri vișinii!».
În spatele acestui comentariu se ascunde, cu o încurajatoare și binefăcătoare modestie, Ioan Chirilă, care a renunțat să-și mai citească el însuși textul...”.
{{text}}