Doi fotbaliști stau față în față. Unul într-un tricou simplu, alb, purtând niște pantaloni scurți banali, de culoare albastră, și niște papuci plictisitori de piele, stil sanda, genul la care mulți nemți asortează și șosete. Celalălt e echipat după cum urmează: pantalon trei sferturi negru, purtat cu turul jos, astfel încât să se vadă boxerii, cămașă deschisă total, de asemenea neagră, care oferă interlocutorului șansa de a admira atât tatuajele, cât și lanțurile lungi. În picioare, niște pantofi de sport, cu șireturi de culori diferite, oferindu-i un aer cool, la fel ca basca de deasupra ochelarilor de soare.
Cel îmbrăcat banal este Kevin De Bruyne, proaspăt câștigător al tripei Premier League - FA Cup - Champions League cu Manchester City, fotbalist care câștigă într-un an cam cât au buget Farul, FCSB și Craiova la un loc. Extravagantul este Denis Alibec, proaspăt campion al României, aflat la finalul celui mai bun sezon al carierei lui. Precedentul fusese în 2016, când a luat titlul cu Astra.
V-ați prins, urmează un text de hater. Poza postată de Denis Alibec pe contul său de Instagram poate fi o explicație a diferenței tot mai mari dintre fotbalistul român și cel strain. Evident că nu trebuie generalizat, că nu toate superstarurile fotbalului mare se îmbracă precum De Bruyne, cum nu toți fotbaliștii noștri epatează ca Alibec, însă o discuție despre priorități se poate face.
Pe belgian, dacă nu l-ai cunoaște, nici nu l-ai băga în seamă printre străinii plini de bani ce își fac concediile pe la Cannes. Există și Neymari în lume, doar că ei joacă jumătăți de sezon, fiind accidentați în rest. De Bruyne, Bernardo Silva, Mordic, Kroos sau zeii Cristiano și Messi sunt mai preocupați de ce produc la final de săptămână pe teren, decât de cum stă pantalonul și dacă e suficient de coborât încât să putem citi și firma chilotului.
Iar când Ronaldo decide totuși să pozeze în lenjerie intima, este pentru că primește milioane de euro pentru o postare. Toți acești băieți sunt conștienți că prin fotbal pot produce bani și încearcă să își prelungească la maximum carierele, ori asta cere sacrificii și inteligență.
Știți ce a făcut De Bruyne la ultima renegociere contractuală cu Manchester City? Și-a concediat impresarul preferând să angajeze o firmă de experți financiari. Le-a pus acestora la dispoziție datele sale statistice, rugându-i să le transforme în bani. A urmat o prezentare pe care el însuși a făcut-o în fața conducerii clubului, explicând ce impact au avut evoluțiile sale asupre echipei, câți bani a câștigat clubul în perioada precedentă și, pe cale de consecință, a cerut o mărire de salariu, care i-a și fost aprobată.
Mai puțin contează aici că De Bruyne are capacitatea de a-și negocia singur un contract, sau că a ales o variantă neortodoxă într-o lume a fotbalului căpușată de impresari, esența este că a avut ce prezenta board-ului, pentru că fusese pe teren meci de meci, contribuise cu goluri, pase decisive mai mult decât o făcuse orice alt jucător din istoria clubului.
Și mă întorc la ai noștri. Sigur se vor găsi oameni care să îmi adreseze întrebarea „Dar ce ai, băi, cu Alibec? Lasă-l să se îmbrace cum vrea!”. Subiectul nu este Alibec. De bine, de rău, Denis și-a dat seama în sezonul precedent că timpul trece și că e în pericol să își irosească de tot talentul. Spre meritul lui, nu a făcut-o, iar tinerii rătăciți ai naționalei noastre U21 ar trebui să ia de la el generozitatea și seriozitatea arătate în campionatul recent încheiat.
Doar că alor noștri le place de Alibec pentru că se îmbracă șucar și are o mașină de sute de mii de euro. Ei devin hipsteri după primele salarii mai babane, convoacă în cantonamente stiliștii personali să le ofere tunsori în trend cu moda, par a fi într-o competiție permanentă de acoperire a unei suprafețe cât mai mari a corpului cu tatuaje, uitându-și obiectivele.
Da, e ok ca tânăr să te distrezi, să te îmbraci în ton cu moda, să te afișezi cu o fată frumoasă și să te bucuri de banii pe care îi produci, însă vedetismul în Superliga ar trebui să reprezinte doar primul pas al dezvoltării personale, nicidecum punctul culminant. Problema este că de vreo 20 de ani, cam toți care pleacă țanțoși prin străinătate, se întorc cu coada între picioare acasă, unde găsesc oricând o mână care să le mângâie creștetul și să le zică, precum Daminuță lui Alibec, „ești cinci clase peste Grealish”.
{{text}}