Cele mai frumoase zile ale fotbalului românesc

Aceasta este perioada din an în care fotbalul nostru se simte cel mai bine, fiindcă acum se joacă doar în imaginar

Acum, cât echipele românești încă n-au fost eliminate din cupele europene, fotbalul nostru cel de toate zilele își poate trăi plenar delirul: jucători vânduți în imaginar pe milioane de euro.

Și nu sunt doar cei pleacă în imaginar, mai sunt și cei care vin: transferuri fabuloase, care vor schimba soarta omenirii, cutare, cutare, cutare. Apoi vine primul tur preliminar și...

Un nou nivel "boss" la impostură

Și nu e doar atât: conducerea federală a setat un nou nivel de impostură. Reinterpretarea egalului norocos cu Elveția este demnă de o antologie a neobrăzării.

Elveția a avut nevoie de optzeci de minute să ne dea două goluri, România a avut nevoie doar de zece, ne-a lămurit alde Burleanu. Este o superbă mostră de contrafacere a realității. Iar realitatea e că scorul trebuia să fie cam 7-2, dar elvețienii s-au lăsat și ei pe tânjeală și n-au avut nici noroc.

Ca în acea definiție a prostiei

Este o perioadă propice și pentru magnatul brânzei de oaie, trimisul special al evului mediu timpuriu în secolul XXI. Din fanteziile sale cu stăpâni și slugi, iaurgiul îmbogățit din pământ anunță cum FCSB va fi iar cea mai bună, va face, va drege.

Și măria sa pipereanul face și drege fix ce a făcut și în ultimii zece ani, ca în acea definiție a prostiei în care faci mereu același lucru așteptând alt rezultat.

Bașca, prostul obicei al realității

Sigur, realitatea are prostul obicei să mai existe. Așa că s-a văzut și la Europeanul de tineret care e nivelul. Pe vremuri era vorba de tineret-speranțe. Acum, speranțe n-au de unde să mai fie. Zero goluri, zero atitudine, nimic de pe bancă, nimic din teren.

Și chiar n-au de unde să fie alți tineri fotbaliști români pentru că s-au pierdut zeci de ani.

Pentru că antrenorii care să știe să îi formeze nu mai există sau dacă mai există sunt prost plătiți și n-au parte de respect. Au mai dispărut: ambiția, puterea de sacrificiu. A apărut, în schimb, stilul de viață bombardier.

Din păcate, din păcate, din păcate

Și mai răsare câte un talent ici, colo, dar marea sa realizare în viață va fi tot să facă o poză în vacanță cu un fotbalist cu adevărat mare - în stilul flamboaiant al lui Alibec.

Desigur, se mai și muncește, iar pe alocuri bine și foarte bine. Hagi muncește la Constanța. Dar nici măcar Hagi nu poată să țină singur loc unui întreg sistem.

Sistem care, și aici are dreptate Marcel Răducanu, ar trebui reformat de la rădăcină, de la zero. Altfel rămânem cu ce se povestește că repetă papagalii clișeelor prin ședințele inutile: din păcate, aia, din păcate, ailaltă.

Iar asta desigur nu se va întâmpla. Căci s-a reales în unanimitate furatul căciulii. Atât timp cât subdezvoltarea fotbalului românesc ține de cald propriei scăfârlii, ce mai contează că în jur s-a căscat prăpastia și mai trăim doar din inerție și din amintiri? Nu mai contează. Și uite așa vine sfârșitul.