Mărturia unui câștigător de Cupa României care a luat viața de la zero în Elveția: „Am lucrat 7 ani la negru. Căram plăci pe șantier, am luat mobilă și covoare de la colțul străzii”

Plătit de Dinamo și dorit de Steaua pe când era jucător, Gheorghe Aurelian Leahu (54 de ani) a vorbit în direct la GSP Live despre meciurile memorabile din cariera sa, despre aranjamentele din perioada Cooperativei, dar și despre viața grea pe care a dus-o în Elveția în primii ani după ce a decis să emigreze împreună cu soția

“N-am fost un mare jucător, dar nici micuț”, spune bărbatul de 54 de ani care își trăiește a doua viață în Versoix, un orășel de la periferia Genevei, în zona franceză a Elveției. În prima viață, Gheorghe Aurelian Leahu - un fundaș stânga inimos în Divizia A  - a fost plătit de Dinamo, a ratat un transfer la Steaua și a dansat cu capacul Cupei României pe cap într-o noapte de iunie 1995, după dramatica finală Petrolul - Rapid. 

A doua sa viață a început în Elveția la 31 de ani, după retragerea din fotbal. Leahu și soția sa, Vali, au luat-o de la zero. Fostul fotbalist a muncit la negru pe șantier, a spălat vase, a curățat cartofi, a fost cofetar, iar acum lucrează legal la o firmă care distribuie fructe de mare și alte produse congelate restaurantelor din Geneva. 

Gazeta l-a întâlnit la Lucerna, înaintea meciului Elveția - România 2-2. O săptămână mai târziu, fostul câștigător al Cupei României și-a povestit cele două vieți la GSP Live. 

186 de meciuriși un gol are Gheorghe Leahu în Liga 1 pentru Petrolul, Gloria Bistrița și Astra

- De ce ai plecat în Elveția?

- Am plecat în vacanță în august 2003, fratele meu era deja acolo de un an jumate. Iată-mă că sunt tot în vacanță. Soția a găsit foarte repede un contract de muncă, între ghilimele, că eram fără acte. A găsit la o familie, să aibă grijă de copii și de familia respectivă. Eu eram liber profesionist. Neavând acte, nu aveam cum să mă angajez. A fost foarte greu. Mă mai luau băieții de la fotbal ba pe șantier, ba în altă parte. Să-mi dea o mână de ajutor, să-mi dea niște bani ca să supraviețuim.

- Tu mergeai pe șantier cu ei, ei luau banii și îți dădeau și ție o parte?

- Nu. Mi-au propus 100 și ceva de franci pe zi (n.r. - paritatea în 2003 era de 1,54 de franci elvețieni pentru un euro), dar să nu se gândească lumea că era așa de mult. Pe șantier, 120 de franci pe zi nu e o sumă mare.

- Ce făceai?

- Trebuia să car plăcile de alba și să le urc la etajul 1, la etajul 2, la etajul 4. Erau niște despărțitoare ale apartamentului. Au văzut că băiatul are forță și ce au zis…?! Hai să…

- Banii pe care îi câștigai erau suficienți?

- Nu. Nu. Noi stăteam separat, ea stătea la familia respectivă, iar eu stăteam la fratele meu. După două luni jumătate, soția a vorbit cu patroana ei și m-a lăsat să locuiesc împreună cu ea. Și să fac mici lucruri la grădină, prin casă.

- Cum te-ai așezat după perioada asta?

- L-am întâlnit pe prietenul nostru de familie Adi Ursea și mi-a dat un “conseille”, un sfat. “Dacă vă adaptați la stilul de viață al elvețienilor e ok, dacă nu, poți să pleci de acum, să te întorci în România”. Iată că i-am urmat sfatul și iată-ne în continuare la Geneva. De fiecare dată când mă întâlnesc cu el îmi zice: “Ai văzut, Piticule, ți-am dat un sfat bun”. Acum suntem stabili, avem acte. Din 2003 până în 2009, soția a obținut primul permis, iar eu l-am obținut în 2010.

Cînd se putea, mă mai lăsa fratele meu la restaurant, în locul lui. Spălam vase, tocam tot felul de ingrediente. Nu făcusem niciodată asta

- Gheorghe Leahu, câștigător de Cupă cu Petrolul în 1995

Leahu: “Aranjez marfa în congelator la minus 20 de grade”

- Citisem că lucrai la Universitatea din Geneva, la un bar din interiorul facultății de medicină…

- La cofetărie. Era la facultatea de medicină dentară. Patronul a avut nevoie, m-a recomandat cineva și m-a angajat fără contract de muncă. Până în 2010, am lucrat “la negru”. Nu am avut probleme, totuși. Dacă ar fi să controleze, un sfert din Geneva ar pleca. Sunt foarte mulți emigranți. Sud-americani.

- Cum era viața după o carieră petrecută în fotbal?

- Am mai jucat și fotbal. De când am ajuns la Geneva, fratele meu și cumnatul lui m-au luat la echipa lor de fotbal. Se numește US Italien, e o comunitate de italieni din partea de sud. Eram încă în forță, în putere. În primul an am luat 12 cartonașe galbene și două roșii. Eu eram obișnuit din România, unde ni se făcea instructajul de două ori pe an, veneau arbitrii la noi să ne explice noutățile din regulament. Venind aici și văzând că arbitrii nu dădeau nici fault, nici penalty, săream cu gura. Neavând serviciu eram ca un fel de profesionist, mă duceam marțea și joia la antrenament, iar duminică jucam în liga a patra. Un prieten de la echipă era deja angajat la o firmă care distribuie fructe de mare.

Am jucat până acum doi ani în campionatele de veterani. Nu se câștigă nimic, făceam de plăcere. Contează repriza a treia la ei, deși nu sunt ca reprizele din România. Mergem la un restaurant, bem o bere, bem un șpriț și după aia fiecare la casa lui

- Gheorghe Leahu, câștigător de Cupă cu Petrolul

- Așa…

- În 2010, l-a rugat pe patron să vin să dau o probă de trei luni. Să vadă dacă sunt capabil să fac munca respectivă. De atunci, lucrez acolo. Trebuie să aranjez marfa în congelator la minus 20 de grade, să livrez. Spre rușinea mea, care n-am bătut un cui în România… Lucrăm cu aproape jumătate din restaurantele din Geneva, le ducem fructe de mare, mai multe produse congelate.

- Ca bani cum ești?

- Am început de la salariul minim pe economie, 4.200 de franci. Dar totul e scump în Elveția. Uite, țineam legătura cu nea Mihai Cristache (n.r. - fostul vicepreședinte al Petrolului în anul câștigării Cupei României, în 1995), Dumnezeu să-l ierte. Zice: “Bă, Cuchi, cât plătești apartamentul?”. I-am zis că 800 de franci pe o garsonieră. Zice: “Tu stai la hotel, bă, nu stai la apartament!”. Lumea face imediat paritatea cu România, dar aș vrea să văd cine ar putea să vină aici, să plătească apartamentul, asigurările obligatorii la mașină și la apartament, impozitul. La sfârșitul lunii, eu și soția plătim în primul rând facturile.

- Cam cât vă costă viața cu totul?

- Au fost și 5.000 de franci pe lună. Și 6.000 de franci. La final, îți rămân niște bani, l-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș spune că nu. Sunt luni când îți rămân 100 de franci, altele când îți rămân și 300-400. Aici e meritul soției, ea drămuiește banii. Oamenii aici se duc la restaurante la prânz, își permit, noi nu ne permitem.

- În articolul din 2008 spuneai la un moment că patronul firmei unde lucrai și-a schimbat mobila și că i-ați luat patul, care s-a stricat însă în timpul transportului la dumneavoastră acasă…

- Așa e, da. Nu e nicio rușine, nu mă feresc să spun. Am luat mobilă de la colțul străzii. Dar mobilă extraordinar de bună. Să nu-ți mai spun de covoare. La ei, covoarele țin un an-doi. Sunt foarte curate, le faci o spălătură și ți-ai aranjat casa.

- Sunteți mulțumiți de alegerea făcută acum 20 de ani de a pleca din țară?

- Da. Și dacă ar mai fi încă o dată să alegem la fel am face. Am pleca. Poate în Elveția, poate în Germania. Uite, colegul meu Bălăceanu e în Italia.

Am avut un contract semnat cu domnul Ianul, la Dinamo. Am avut de ales între FC Argeș și FC Național. Am zis că mi-e indiferent, dar m-am gândit că pot să-mi iau o mașină. Am ales să mă duc la Pitești, am stat șase luni, nu și-au respectat înțelegerea și am plecat

- Gheorghe Leahu, câștigător de Cupă cu Petrolul

Leahu: “Am luat 1.500 de dolari de la Dinamo, în acte erau 15.000”

- La începutul carierei, ai fost plătit din faimoasa geantă cu valută a lui Vasile Ianul din care erau plătiți sute de fotbaliști români. Dinamo controla fotbaliștii ăștia deși nu putea să-i aducă pe toți în echipă…

- Da, e adevărat. Au fost două tranșe de 1.500 de dolari. Vă dați seama…Nevăzând dolari în fața lui, țăranul de la Fieni i-a luat și nu s-a uitat peste contract. Peste câtva timp, eram în cantonament cu Petrolul și vine Ion Marin să mă trezească: “Cuchi, vino încoace că ești convocat!”. Veniseră niște băieți de la București să dau declarații. Eu nu mă uitasem unde e punctul în cifra din contract și mă trezesc că luasem o dată 1.500 și o dată 15.000 de dolari. M-au luat oamenii ăia: “Tu nu ai jucat în viața ta la Dinamo și erai mai bine plătit decât un titular de la Dinamo”.

- Fictiv, cineva decontase niște bani pe spatele tău.

- Da. Puseseră un zero în plus. M-am dus și am spus exact cum a fost, era culmea să dau din buzunarul meu banii pe care nu-i luasem.

- Ai ajuns la Petrolul când echipa nu era într-o situația grozavă.

- Când am plecat de la Pitești am mers cu Dinamo două săptămâni în cantonamentul de la Câmpina. Am făcut pregătire la sânge și când m-am întors acasă la Fieni, am primit un telefon pe fix la mama acasă. Ea stătea la etajul 1, eu la 2. Mă sună Ion Marin: “Bă, Leahule, nu mai dai un semn de viață?! Mâine îți faci bagajul și la ora 9 jumătate ești la stadion la Sinaia, ai meci de pregătire”. Mi-a zis că am eu meci, nu că avem noi meci.

- Și?

- A doua zi, m-a băgat din primul minut. Eu făcusem pregătire cu Dinamo, eram pregătit până peste cap. Așa am rămas la Petrolul cinci ani.

Leahu, amenințat cu pistolul de conducătorul clubului

- Și ai câștigat o Cupa României neașteptată…

- Noi ne-am dus acolo victime sigure, să nu luăm multe. Am stat două săptămâni în cantonament la Săftica de ni se făcuse părul claie în cap. Vivi i-a zis lui Ion Marin în ultima zi: “Lasă-ne, bre, și pe noi să ne tundem, să fim frumoși la finală!”.

- O finală în care arbitrii au tras cu Rapid…

- Ehhh…Eu l-am mai întâlnit pe domnul Crăciunescu. A venit o dată observator la un meci la Fieni și mi-a zis: “Bă, Leahule, așa a fost să fie!”. Da, așa a fost să fie, dar stricai cariera unor jucători care săracii erau vai de steaua lor. Ei erau cu firma lui Copos, Samsung, el avea magazin la Vâlcea. Meciul ăla e cea mai mare realizare din cariera mea.

- Răchită a povestit că s-a pierdut peste noapte capacul de la cupă. Tu te pozaseși cu el în cap. 

- Nu l-am pierdut eu, l-a luat cineva. Toată lumea a rămas cu imaginea aia, cu capacul în capul meu. Toți mă întrebau: “Unde e capacul?”. Le-a zis: “De unde să știu eu, mânca-v-aș gurița voastră!”. În nebunia aia, am plecat cu cineva cu mașina. Nu era nimic organizat. Când ajuns la stadionul din Ploiești, înmormântare! Nimeni nu știa nimic. Până la urmă s-a organizat la cramă la Seciu, am stat până dimineață.

- E adevărat că într-un conflict că în vestiarul echipei s-a tras la un moment dat cu pistolul?

- Nu s-a tras. Doar s-a arătat pistolul. Eu am fost cel vizat. Aveam meci la Cluj. U Cluj - Petrolul. Am plecat cu două zile înainte, ne-am antrenat acolo și a venit conducerea. Printre ei, domnul Luca (n.r. - fostul lider sindical Liviu Luca, condamnat în 2016 la 6 ani de închisoare pentru devalizarea Petromservice). Era sponsorul principal al echipei. Ne-a chemat într-o cameră seara înainte de a ne culca și ne-a zis să facem tot posibilul să nu câștigăm a doua zi. Să pierdem. I-am zis: “Nu vreau!”. Ion Marin a ieșit din cameră când a văzut că Luca a început să facă urât, Edi Iuhas a ieșit și el, am rămas doar noi, jucătorii.

- Și?

- Mi-a zis: “Aaaa, nu vrei să respecți ordinele date de mine!”. I-am zis că nu vreau. Răchită a zis la fel, Zmoleanu la fel, Bălăceanu la fel. Eram un grup de 5-6 jucători. Atunci a scos pistolul, îl avea tot timpul la el. Credea că mă intimidează. Eu am vrut să plec acasă. M-am dus la Ion Marin: “Îmi pare foarte rău, eu nu sunt disponibil pentru meciul ăsta, plec”. M-a luat că am înnebunit, că să stau. Nu am plecat, s-au calmat spiritele. Ne-au bătut, dar cred că s-a jucat pe bune.

- În ultimii ani, mai mulți foști jucători de la Petrolul au venit la GSP Live și au vorbit despre implicarea echipei în meciurile trucate ale Cooperativei. 

- Nu e nimic de ascuns, se știe. Și nu numai Petrolul. Să nu credeți că ne-am îmbogățit din meciurile aranjate, nu luam cine știe ce bani. De multe ori, era reciprocitate. Ei ne băteau la ei, noi îi băteam la Ploiești. Se mai întâmplau tot felul de chestii. Uite, cu Gloria Bistrița, că am jucat și acolo. Era prietenul meu Marius Răduță, jucasem împreună la Cimentul Fieni, făceam caterincă înainte de meci, în timpul meciului. Venea pe lângă mine și îmi zicea: “Cuchi, lasă-mă și pe mine să dau gol, să mi se ridice cota să plec în străinătate!”

- Cineva povestea că înaintea meciurilor Gloria - Petrolul, jucătorii mai experimentați de la cele două echipe mergeau împreună să inspecteze gazonul. Ei de fapt aranjau detaliile meciului…

- Da, da, așa a fost. Am participat și eu la discuțiile astea. Venea și zicea: “Azi trebuie să se termine atât!”. Știam și cine trebuie să dea gol.  Erau jucători cărora trebuia să li se ridice cota, să plece afară. Mi-aduc aminte de un meci la Galați, cu Ioan Viorel adversar. Venea pe lângă mine și nu putea să dea gol. Zicea: “Bă, Cuchi, bă, trebuie să plec afară!”. Venise cineva să-l vadă. I-am zis: “Nu știu nimic!”. El: “Bă, ești nebun la cap?!”. Până la urmă a dat două goluri. Nu trebuie să ne ferim, s-au întâmplat lucrurile astea.

- Povestește-mi ceva de la un meci jucat pe bune…

- Am jucat cu Steaua la Ploiești. Aveau echipă bună, cu Stelea, am avut 2-0 la pauză. Arbitru a fost Dan Dragoș Crăciun. S-a terminat 2-2. Din păcate, mi-am dat autogol. Am vrut să degajez în corner și a intrat mingea printre bară și palmele lui Fane Preda. A început tot stadionul: “Blatiștilor! Ați blătuit meciul la pauză!”. Dar s-a jucat pe bune. Au fost meciuri când am fost acuzați pe nedrept. Când a fost, a fost, dar când n-a fost, n-a fost.

Leahu: “Din 34 de meciuri, doar 8 erau pe bune”

- Înțeleg că la 30 de ani te-a vrut Steaua.

- Da, Vivi Răchită era la Steaua. Antrenor era nea Mihai Stoichiță și delegat era Tică Dănilescu. Am primit un telefon și mi s-a spus să nu mai răspund la niciun telefon pentru că încearcă să facă tot posibilul să mă ia la Steaua. Trebuia să plece Pârvu în străinătate. Marii conducătorii ai Petrolul au cerut 150.000 de dolari, o sumă imensă. Ce cotă aveam eu?! Mă rog, ei au vrut să ne facă rău. Au și scris prin ziare că blătuitorii au fost dați afară.

- Și ai plecat la Bistrița, o echipă considerată tartora Cooperativei. Cum a fost?

- Cum să fie?! Ai spus tu totul. Am plecat eu, Zmoleanu și Bălăceanu. Ne-a luat nea Jean Pădureanu pentru jumătate de an, cu drept de prelungire. Pe ei nu i-a mai ținut, m-a ținut doar pe mine. Am prelungit pe un an. Erau 34 de etape. Din 34, vreo 26 au fost cum au fost, restul am jucat pe bune și ne-a ieșit rezultatul. Am făcut și la Steaua 0-0. Erau jucători buni la Bistrița. Uite, îmi aduc aminte de Ganezu (n.r. - Ionel Ganea).

- Cum era?

- Aaaaaa, a stat cu mine în cameră. Câmpeanu, portarul îmi spunea tot timpul: “Bă, cum ai curajul să stai cu nebunul ăsta în cameră?! N-ai auzit ce probleme are?!”. Ce să-i fac eu?! Sunt problemele lui. El avea crize de epilepsie, făcea de atunci. Era foarte bătăios, când intra pe teren nu știa nici de mama, nici de tată, nici de prieteni. El știa că trebuie să ia mingea și să dea gol.

- Te mai uiți la Liga 1?

- Da. Nivelul e bunicel pentru România, e mai nasol când ieșim afară. Jucătorii sunt cum sunt. De multe ori mă enervez. Mai înjur. Am fost la meciul naționalei cu Elveția de la Lucerna. În afara faptului că am obținut un rezultat bun și că am rămas cu impresia că băieții au luptat până la capăt, în rest nu trebuie să ne ascundem. Jocul a lăsat de dorit de la A la Z. Nu trebuie să ai școala la Coverciano ca să-ți dai seama de un joc al echipei naționale.

VEZI AICI EMISIUNEA GSP LIVE INTEGRALĂ CU GHEORGHE LEAHU