Tremurând de frica Șerifilor

Înaintea returului Farului de la Tiraspol, sentimentul cel mai sesizabil e teama de eliminare

Când, pentru deplasarea de la Sibiu, Hagi lasă acasă mai mulți oameni de bază, când începe cu un singur titular din turul cu Sheriff (Artean) și mai bagă câțiva pe parcurs, când după un 1-0 subțirel în deplasare cu o echipă de play-out laudele la adresa lui Grameni nu mai contenesc, fiind chiar asemănat cu Boloni, înseamnă că la campioana României nu prea e ce trebuie în acest început de sezon.

Respect dus spre teamă

De aici încep privirile spre curtea transnistreană. Cuvinte pline de respect. Că au o bază minunată, că au investit, că au fost în Liga Campionilor, că au bătut la Real Madrid, că sunt o selecționată internațională, că sunt antrenați de un italian. 

Un buchet de osanale la adresa unui fotbal, cel din Republica Moldova, pe care nu l-am socotit mereu doar inferior nouă, ci de multe ori chiar vasal, subordonat. Și profitabil, de vreme ce mai facem niște călătorii pe la Chișinău nu doar pentru crama de la Cricova, ci și pentru niște licențe Pro.

Iubim haiducii!

Cum acel 1-0 din tur e plăpând ca firul de păpădie, ca să ne găsim justificări observăm doar bilele albe ale lui Sheriff. Sigur, la scorul "aggregate" al dublei manșe, trecutul kaghebist al lui tovarisci Gușan n-are prea mare importanță, însă constituie totuși un element. 

Sheriff nu e doar ilustra campioană a Republicii Moldova, ci și echipa unui ținut separatist, cu reguli proprii. Iar pentru unii dintre noi acest gen de haiducie e impresionant, face adversarul și mai de temut.

Teoria echipelor mici

Discuția nu e nouă, nu demult Dan Petrescu ne spunea despre Florianna La Valletta că e un fel de selecționată a Americii Latine, iar când întâlnim cluburi din Andorra sau din Gibraltar scoatem din sertar clișeul cu „nu mai există echipe mici”. 

Ba ele există, numai că nu mai sunt atât de mici în comparație cu noi! Ele tot mici au rămas, noi nu mai suntem mari, nici măcar mijlocii, ne-am micit și nu ne convine absolut deloc constatarea.

Toți sunt buni. Dar noi?

Hai să zicem că Farul trece totuși de tiraspoleni și ajunge să joace cu Maccabi Haifa (israelienii i-au bătut în tur pe maltezii de la Hamrun cu 4-0, așa că nu se mai pune problema calificării). Dacă Sheriff e de temut, Haifa cum e? Redutabilă? Înspăimântătoare? Și mai departe de Haifa, ceilalți adversari cum sunt? De netrecut, nu? 

Noi, românii, ne batem cu cărămida în piept doar pe-aici, pe-acasă, între noi. Avem impresia că suntem buni și apoi ne speriem de campioana Moldovei de parcă ar fi selecționata lumii!

Exemplele Joao Paulo și Mutu

Dacă ne e frică de Sheriff Tiraspol înseamnă că suntem exact ce suntem. Oamenii unui fotbal mic. Farul l-a avut pe listă pe un oarecare Joao Paulo, optarul portughez (de fapt capverdian) al transnistrenilor din manșa tur. 

A cerut omul 10 mii de euro pe lună și a fost refuzat. Banii aceștia i-a dat tovarisci Gușan imediat și iată-ni-l acum adversar! Mai departe, alt exemplu de micime, Mutu pleacă de la locul 5 din România la locul 3 din Azerbaidjan. 

În urmă cu un deceniu, o asemenea mutare era de neconceput. Acum e cu putință și nu mai trebuie să ne mire.

Obligația Farului

În acest peisaj de circumspecție dusă spre teamă, campioana României se poate totuși califica. Sheriff-ul are valoare de Transfermarkt un pic mai mult de jumătate din cea a Farului (13 milioane de euro față de 21), care îl are pe Hagi pe bancă, pe Alibec în teren, dar și pe Grameni, pe care Hagi îl compară cu Boloni. 

Poate că seamănă nițel, dar Loți mânca o duzină de șerifi din aceștia la micul dejun. Hai Farul! Hai România!