Djokovici i-a predat sceptrul lui Alcaraz după o luptă crâncenă. A fost frumoasă finala de la Wimbledon, dar nu istorică. Iar John McEnroe ne îndeamnă să uităm de coroane, regi, regine, prinți și prințese. Ăsta da exercițiu!
Finala băieților de la Wimbledon a pus o superbă fundă verde-violet pe haina scrobită, dar destul de rigidă a ediției 2023. Meciul câștigat în 5 seturi de Carlos Alcaraz, 1-6, 7-6, 6-1, 3-6, 6-4, a fost frumos în întregul lui, pentru că a avut suspans, nervi, emoții, bucurie, execuții tehnice de 5 stele, dar și erori neforțate demne de un turneu de pleziriști.
Bună și densă partida jucată de numărul unu și numărul doi mondiali. Necesară după două săptămâni cu rezultate totuși previzibile, cu tenis cuminte, fără surprize. A lipsit acel ceva care să alimenteze și altceva decât foamea de frișcă și căpșune a asistenței.
Acea finală
Meci cu de toate, dar nu a fost ceea ce se cheamă o finală pentru istorie această a doua întâlnire majoră dintre Nole și Carlitos (după semifinala de la Roland Garros). Vreți un meci pentru eternitate?
Simplu, mergem câțiva pași (ani) înapoi, nu un secol. Și dăm peste finala dintre Federer și Djokovici din 2019, atunci când sârbul triumfa în fața elvețianului după 4 ore și 57 de minute (cea mai lung act final din istoria de 146 de ani a Grand Slam-ului londonez) și un set 5 încheiat cu 13-12, după un tiebreak disputat pe atunci în premieră în setul decisiv. Această luptă titanescă, da, poate aspira la imortalitate.
Monarh peste regatul cu capul plecat
Dincolo de impresii subiective, finala de duminică, 16 iulie, 2023 rămâne însă momentul predării, cu luptă crâncenă!, a sceptrului puterii. Nu de generația veteranilor către aceea a tinerilor, ci pur și simplu de la Djokovici la Alcaraz. Pe persoană fizică.
În spatele lui Nole nu mai stau nici Roger, nici Rafa, în spatele lui Carlitos nu așteaptă niște prădători născuți, ci niște juni pe care dacă nu îi smotocește nici sârbul, nici spaniolul are grijă să o facă alde Medvedev sau Dimitrov.
Nu asistăm la un schimb de generații, Alcaraz se instalează monarh peste un regat în care toată lumea stă cu capul plecat. Mai puțin Djokovici deocamdată. Deținătorul celor 23 de tituri de Grand Slam nu a capitulat.
Djokovici a înțeles
De pe la jumătatea setului al treilea câștigat de Alcaraz cu un 6-1 în oglindă față de primul set pierdut de el, se simțea ceva. Tinerețea începuse să domine senectutea sportivă. Se întâmpla într-un mod mai degrabă insidios decât evident.
Spaniolul degaja mai multă energie, înțelegea mai repede ce urma să se întâmple, arăta mai elastic decât elasticul însuși întruchipat de adversar, era mai limpede și mai curajos. Mai calm. Djokovici a înțeles, dar a continuat să lupte.
Imediat după meci, s-a evaluat necruțător. Discursul lui poate fi oricând lecție despre luciditate și fair-play. Să mesteci otrava înfrângerii, dar să recunoști că altădată ai câștigat tu în situații extreme, poate și cu noroc, nu este un exercițiu accesibil oricui.
Cine trebuie să facă plecăciunile?
Cunoscut explorator al căilor nebătătorite, John McEnroe a comentat turneul de la Wimbledon pentru postul american ESPN. După finală, Mac s-a declarat în dezacord cu plecăciunile jucătorilor și jucătoarelor în fața membrilor familiei regale britanice.
Acolo unde s-au aflat prințul moștenitor al coroanei, William, prințesa de Wales, Kate, și doi dintre copiii lor, Charlotte și George.
"În ceea ce privește plecăciunea și prezentarea omagiilor, și nu mai vorbim aici de prezența reginei, ci de astfel de gesturi în fața unor personaje minore din familia regală. Ce înseamnă asta?! Asistăm la niște gesturi în care oamenii sunt respectați nu pentru că ar fi reușit ceva cu adevărat notabil, ci pentru că s-au născut în lumea bună. Cine au fost eroii principalii? Jucătorii, nu? Și atunci de ce s-au aplecat în fața unor oameni cărora le-au oferit spectacol? Cei din loja regală ar trebui să se gândească să facă ei o plecăciune în fața jucătorilor", a spus McEnroe.
Micul prinț George și poporenii de pe Henman Hill
Interesantă și nu doar polemică intervenția triplului câștigător de Wimbledon, pe când el însuși, rebelul yankeu republican, făcea o reverență în fața fețelor regale. Tema merită o discuție aplicată, dincolo de clișee despre tradiție sau etichetă. Este monarhia, și nu doar cea britanică, o instituție vetustă?
Potrivit unor statistici, măcar jumătate dintre britanci spun că da, a trecut vremea regilor, reginelor și a prinților și a prințeselor care trăiesc în lux stipendiate de contribuabilii Regatului.
Poate că peste niște ani, nu foarte mulți, monarhia va fi abolită, iar micul George, al doilea urmaș la tron după William, va fi doar un spectator mai bogat decât poporenii care văd meciurile de pe Henman Hill.
Pace socială absolută nu va fi niciodată, chiar dacă multimilionarul McEnroe își va dona toți banii săracilor. Dar nu o va face.
{{text}}