Regele a fost detronat. Multă lume se simte eliberată de jugul lui Djokovic. Dacă asta poate reduce fierea, trebuie spus că ostilitatea (ura) față de Djokovic s-a născut în out, mult în afara tenisului. Sârb, nevaccinat, naționalist și insensibil la circul progresist, Djokovic e și va rămâne între cei câțiva aștri permanenți ai tenisului. Poate cel mai strălucitor.
Victoria lui Carlos Alcaraz a împins istoria spre un curs nou. O dinastie cu un singur titular: Alcaraz e acum perfecțiunea. Nimic din ce joacă Alcaraz nu poate fi povestit fără metaforă și, în genere, fără un limbaj nou, inventat după finala de la Wimbledon. Cu alte cuvinte, apariția lui Alcaraz, la 20 de ani, în fruntea unei uriașe armate interioare, pe câmpul de luptă de la Wimbledon e dincolo de cuvinte. Măcar în acest caz, cifrele spun mai mult.
Alcaraz a erupt într-un moment în care tenisul aluneca spre sfârșitul istoriei. 61 din ultimele 72 de Grand Slamuri au fost câștigate de Cele Trei Supraputeri: Nadal, Federer, Djokovic. În jur, vidul devenea noua formă de existență a oricărui alt purtător de rachetă. Cu excepția victoriilor lui Murray, Wimbledon a stat 21 de ani în posesia Celor Trei. Ultimul câștigător din afara treimii a fost înregistrat în 2002. Alcaraz s-a născut în 2003. E grotesc, dar Alcaraz e primul câștigător la Wimbledon născut în acest secol. Roland Garros și Melbourne așteaptă în continuare un câștigător sub 36 de ani.
Tenisul risca să ajungă un joc fără urmași. Viitorul nu se putea naște. Nu din cauza lipsei de talente. Ruptura cerea, pur și simplu, perfecțiunea. O copie-sinteză a Celor Trei. Djokovic a făcut cea mai bună analiză a fenomenului care a sfârșit sfârșitul istoriei. Destui cred că Djokovic a fost amabil și a recurs la un clișeu când, după finală, l-a descris pe Alcaraz drept "ceva din Nadal, ceva din Federer și ceva din mine". N-a fost o glumă. Deși ironia nu lipsește.
Omul care a organizat evadarea tenisului din Alcatraz se numește Alcaraz și a folosit cheile gardienilor.
{{text}}