Varianta la îndemână este să punem eliminarea campioanei Farul pe seama teoriei “dar și dacă intrau ocaziile lui Mazilu din cele două meciuri?!” și pe seama investițiilor mult mai mari de la Tiraspol, apoi s-o luăm de la capăt ca-n fiecare dimineață, așteptând ca de undeva - evident, de la Academia Hagi - să apară următorul Hagi, următorul Popescu, următorul Răducioiu.
Pentru că, nu-i așa?!, România e o țară plină de talente care n-au nevoie decât de un pic de disciplină și de organizare în joc pentru a rupe norii prin Europa.
Dacă alegem calea astea, vom dormi liniștiți în continuare până când ne vom trezi că vor începe să ne elimine echipe din San Marino și Andorra. Deja una din Luxemburg a făcut-o.
Realitatea e mult mai crudă, stimați oameni de fotbal, antrenori, jucători, părinți, ziariști și suporteri! Și a venit momentul să ne uităm ochi în ochi cu adevărul hâd.
Fotbalistul tânăr român nu mai știe să facă o preluare pe poziție viitoare, nu atacă spațiile, nu știe să dea o diagonală impecabilă, nu știe să se apere, se pierde în meciurile cu miză, se uită tot timpul la bancă în căutarea soluțiilor și plânge acasă, speriat de urletele antrenorului, de fotbal și de rigorile lui.
Am văzut oroarea asta la Euro U-21, am văzut-o și aseară, la Tiraspol.
Dramatic e că, aseară, transnistrenii importați din Africa și America de Sud au sacrificat cel mai de preț miel al fotbalului românesc, Olimpul academiilor din fotbal din România, stupul cu albine de soi către care suntem învățați să ne uităm cu evlavie și cu admirație fără de îndoială.
“Hagi a avut dreptate în 1998. Hagi e singurul care face. Dacă am avea 10 ca Hagi am fi departe”.
Ați auzit asta măcar o dată dintr-o gură de specialist în ultimii 14 ani? Sigur că da. Ați avut dubii? Poate că nu, poate că da, dar repetiția e mama reflexului și așa am ajuns să credem că la Ovidiu se întâmplă miracole, că în cuibarul lui Hagi eclozează zilnic câte un mic geniu.
Ei bine, stimată audiență, a venit momentul să strâmbăm mustața, să ne oprim din făcut statui și să ne uităm la ce fac alții mai isteți decât noi.
Cu tot respectul, dar fotbalul românesc are nevoie urgentă de o infuzie de antrenori străini cu tact, școliți serios, care să vină și să restructureze tot, pornind de la nivel de copii și juniori. Unde îi găsim? Simplu. E Europa plină de generații tinere de francezi, italieni, olandezi, germani, belgieni, englezi, spanioli inteligenți, posesori de licențe pe bune, care nu au loc la cluburi importante din țările lor și ale căror salarii nu ar costa o avere.
Nu ai nevoie decât de câteva contacte bune în occident și de un om deschis la minte care să facă o recrutare riguroasă de cadre.
Până nu se va întâmpla asta, România va continua să producă juniori prin metode și psihologie învechite, într-o goană disperată după cupe și trofee de tinichea și după rating de academie. Țara asta va scoate pe bandă rulantă puști fricoși până în măduvă, fără inițiativă, fără creativitate și fără vână. Cum îi recunoaștem? Portretul robot e mereu același: piciorușe subțiri ca de barză, umeri și piept de biscuit și mânuțe ca două bucăți de sârmă.
Acest specimen pe care îl vom numi în continuare fotbalist va fi vândut în cel mai fericit caz la o echipă de pluton din vest, se va speria la primele dueluri cu adversarii lui mult mai bine instruiți și pregătiți fizic și apoi se va uita cu groază către banca de rezerve, de unde în România îi veneau lumina și înjurăturile de morți.
Doar că acolo morții sunt cu morții, iar viii nu au timp să îi arate lucruri pe care trebuia să le învețe la 10 ani, nu la 20.
În maximum doi ani, noul Hagi, Mutu sau cum vreți dumneavoastră să-i spuneți va fi înapoi în România, în atelierul nostru magic de reparat genii neînțelese. Va contribui din plin la un nou titlu în Liga 1, apoi - când ne va fi lumea mai dragă - va participa la o eliminare istorică din cupele europene în fața lui Tre Penne sau Atletic Club d’Escaldes.
Nu credeți? Mai aveți un pic de răbdare.
The winter is coming.
PS - În final, un episod relatat de un fost angajat al unui club românesc care a ratat o nouă calificare europeană:
“Eram în deplasare, am fost egalați după ce am condus până pe final. Antrenorul ne-a ținut în ședință două-trei ore după meci în niște vestiare mizere. În timpul ăsta, un puști în scaun cu rotile l-a așteptat pe antrenor pentru o poză, nici măcar nu voia autograf. Când am ieșit în sfârșit de la vestiare după ședință, puștiul era împins de tatăl său spre autocar. Antrenorul a început să țipe la un angajat care voia să facă poza. “Băăăă, dă-te-n morți! Time is money! N-am timp de astea. Pierdem puncte și vouă vă arde să dau autografe”. S-a suit în autocar. Nu a filmat nimeni momentul, presa plecase”.
Orice asemănare cu realitatea nu este pur întâmplătoare.
{{text}}